An unsaved person or a Christian has this kind of struggle?

Does the struggle Paul described in Romans 7:14-25 picture the experience of an unsaved person or a Christian?

Arguments for the unsaved view
Pro Con
1. This was the most popular view among the early church fathers. Other views held by the fathers have since proved false.
2. The terminology “of flesh” or “unspiritual,” and “sold into bondage to sin” or “sold as a slave to sin” (v. 14) fits an unbeliever better than a Christian. These are appropriate terms to use in describing the Christian’s relationship to his or her sinful human nature.
3. If 7:14-25 describes Christians, it conflicts with how Paul described them in 6:3. Two different relationships of the Christian are in view in these two passages. In chapter 6 our relationship to sin is in view, but in chapter 7 it is our relationship to our human nature.
4. 8:1 marks a change from dealing with the unsaved to the saved condition. 8:1 marks a transition from the domination of the sinful human nature to deliverance through Jesus Christ.
5. The absence of references to the Holy Spirit and Jesus Christ, except in v. 25, shows that an unsaved person is in view here. Paul’s argument did not require these references since the conflict in view is between the law and the flesh (human nature).
Arguments for the saved view
Pro Con
1. Augustine and the Reformers held this view. Older support by the church fathers favors the other view.
2. The change from past tense in 7:7-13 to present tense in 7:14-25 indicates that verses14-25 describe Paul’s post-conversion experience. Paul used the present tense in verses 14-25 for vividness of expression.
3. If Paul described his pre-Christian life here, he contradicted what he said of it in Philippians 3:6. In Philippians 3 Paul described his standing before other people, but here he described his relationship to God.
4. The argument of the epistle proceeds from justification (chs. 3—5) to sanctification (chs.6—8). In chapter 6 Paul also referred to preconversion experience (vv. 68).
5. The conflict is true to Christian experience. It is only apparently characteristic of Christian experience since the Christian is dead to sin.
6. The last part of verse 25 implies that this conflict continues after one acknowledges that deliverance comes through Jesus Christ. The end of verse 25 is only a final summary statement.

I believe the evidence for the saved view is stronger, as do many others.

(NET – Constable`s Notes, Romans 7:14-25)

Motive pentru care este studiată Biblia

the-holy-bible-burstStrâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta (Ps. 119: 11)

Pentru creștini Biblia are o valoare mult mai complexă și mai profundă decât oricare altă carte, motiv pentru care este citită, recitită și studiată. Totuși, când vine vorba să evaluăm tipurile de studiu al Scripturii, sau motivele pentru care este studiată, putem distinge următoarele:

1. Studierea Bibliei pentru a fi detestată infailibilitatea ei

Astăzi, în perioada ascensiunii uimitoare a ateismului, agnosticismului sau a altor ideologii postmoderne, studierea Bibliei, pentru mulți cercetători, nu are la bază vreun factor spiritual sau devoțional, ci pur și simplu aprofundarea unei cărți care a avut o valoare inestimabilă în istorie de-a lungul a peste 2000 de ani, dar care, în contextul evoluției științei, nu mai poate avea un asemenea statut.

2. Studierea academică sau științifică a Bibliei

Asistăm în ultimile decenii la acest trend al studierii științifice a Bibliei. Comentariile asupra Scripturii abordează tematica biblică din diverse perspective, de la sensul original până la raportul Cuvântului cu modelul cultural actual. S-au dezvoltat, de asemenea, instrumente electronice care facilitează înțelegerea Scripturii, să nu mai spunem de multitudinea comentariilor, lexicoanelor, dicționarelor sau enciclopediilor, care ne-ar lua sute de vieți ca să le putem consulta temă cu temă. Care este beneficiul acestora? Promovarea studiului biblic la un nivel înalt academic pentru toată lumea. Care poate fi dezvantajul? Limitarea doar la tipul academic de studiu, doar de dragul cunoștinței, fără să mai avem în vedere și factorul spiritual.

3. Studierea Bibliei ca profesie sau ca pasiune

Unii studiază Scriptura, o aprofundează, scriu comentarii despre ea, pentru că aceasta e profesia lor. Alții fac același lucru pentru că au această pasiune înnăscută. Dacă studiul Bibliei rămâne doar la nivelul profesiei sau a pasiunii, odată cu acestea vor muri beneficiile unui astfel de tip de studiu. Pe de altă parte, nu există lucru mai frumos decât acela de a depune efortul vieții pentru studiul Scripturii.

4. Studierea zilnică a Bibliei ca îndrumător pentru viață

Acest tip de studiu, oarecum devoțional, are scopul de a ne ghida zilnic după voia autorului Scripturii. Orice persoană regenerată are nevoie zilnic de un astfel de tip de studiu. Din păcate mulți păstori studiază Biblia doar pentru că duminica trebuie să predice, mulți cercetărori, doar pentru ca să își termine studiile teologice și să aibă o profesie în domeniu, și cei mai mulți, care nu prea au tangență cu acestea studiază ocazional și așteaptă ca studiul profund al Scripturii să înceapă după venirea Domnului.

Scopul primar al studierii Bibliei trebuie să fie cel devoțional, unde Dumnezeu ne învață practica vieții creștine. Psalmul 119 elogiază în mod profund Legea Domnului. Totuși, dacă aprofundăm acest psalm, vom vedea că frumusețea Legii constă în aplicarea ei. Degeaba este frumoasă Legea dacă nu o aplic. Frumusețea ei întră în viața mea atunci când o practic. Aceasta este esența v. 14 – Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile.

Dansul (religios) la evrei

Zilele acestea (11-13 aprilie, 2013), la Urziceni, ne-am bucurat de o conferință (PPEA) minunată. Printre subiectele aduse în discuție, a fost și următorul: „Cum trebuie să ne închinăm?” (lui Dumnezeu, bineînțeles). Una dintre formele evidențiate de către pastorul americat Terry Scott a fost dansul

După aceea, am fost curios să aprofundez puțin acest subiect „”.

 Dansul poate fi găsit în diverse texte biblice precum, Jud. 21:21, 23; Ps. 30:11; 149:3; 150:4; Jer. 31:4, 13. Substantivul ebraic hul face referire în mod general la o mișcare de răsucire sau rotație a corpului. Condorm Easton’s Bible Dictionary, acest cuvânt este o redare termenului rakad, care înseamnă a sări sau a sălta de bucurie in Ecl. 3:4; Iov 21:11; Isa. 13:21, etc.

Dansul, în înțelesul lui general, presupune mișcarea corpului conform ritmului muzical.  În Israelul antic (al Vechiului Testament) dansul era privit ca un simbol al bucuriei atât în viața laică, cât și în cea religioasă.

VT evidențiază că dansul la evrei constituia o practică obișnuită cu ocazia anumitor evenimente sociale. Femeile de obicei îi întâmpinau pe soldații victorioși când se întorceau de la luptă, cu muzică și dans (1 Sam. 18:6). Dansul avea, de asemenea un rol important și la festivalul de la Șilo (Jud. 21:21).

Din multe evidențe ale VT se poate observa că dansul a jucat un rol aparte și în viața religioasă a vecinilor păgâni ai lui Israel. Dansul înaintea vițelului de aur (Ex. 32:19) reprezenta în mod clar o practică păgână. Textele ugaritice fac referire la acest tip de dans cultic. Acesta era bine cunoscut și în Mesopotamia.

Totuși, trebuie să observăm că VT accentuează că închinarea dată lui Dumnezeu avea printre caracteristicile ei și această deprindere a dansului (Ps. 149:3 – Să laude Numele Lui cu jocuri, să-L laude cu toba şi cu harpa). „A-L lăuda pe Dumnezeu cu jocuri” însemna în mod cert a-L lăuda pe Dumnezeu prin dans. (Cf. NET, NIV – Let them praise his name with dance).

Ne amintim de episodul când David dansa înaintea Domnului în timp ce Chivotul Legământului a fost adus la Ierusalim (David juca din răsputeri înaintea Domnului – 2 Sam. 6:14). De fapt, acesta este singurul exemplu specific în VT când un bărbat dansează.  Texte biblice precum Exod. 15:19–21; Ps. 30:11–12 etc.,  evidențiază că momentele de exaltare a jubilației religioase erau manifestate în mod fizic uneori prin dans.

În NT, dansul era cunoscut ca un lucru natural când erau celebrate anumite evenimente speciale de restaurare a familiei (Luc. 15:25). În lumea Elenistă și Romană, la anumite festivități speciale, dansatori erau pentru divertisment (Mat. 14:6). Termenul grecesc pentru dans este choros (cor) și derivă din verbul orcheo (orchestră) prin metateză, care la origine probabil semnifica a (se) ridica.

Așadar, observăm că israeliți erau obișnuiți să-și exprime simțămintele de bucurie religioasă în special, prin dans. Spre deosebire de dansul contemporan Vestic, trebuie să notăm ca bărbații și femeile istraelite nu dansau împreună. În mod frecvent dansul avea loc într-un context religios, ca parte a mai multor celebrări cultice (cf. Ps. 149:3; 150:4). Putem să ne amintim, în cele din urmă, că autorul cărții Eclesiastul specifică: „dansul își are vremea lui” (3:4).

Observăm, deci, că dansul religios la evrei nu era produs de extazul muzicii, ci era o manifestare naturală când cineva se bucura de beneficiile sau prezența lui Dumnezeu. De asemenea, dansul religios evreiesc nu putea fi asociat cu dansurile cultice păgâne sau cu senzualitatea. Era pur și simplu acea exteriorizare fizică a bucuriei și a exaltării sufletești date de Dumnezeu.

În contextul contemporan românesc aproape nici nu ne trece prin minte să asociem închinarea adusă lui Dumnezeu cu dansul, și aceasta pe bună dreptate pentru că în mintea noastră asociem de cele mai multe ori dansul cu senzualitatea. Nu ne putem imagina un preot ortodox dansând în timp ce strigă DOAMNE MILUIEȘTE de zeci de ori. Ne este greu să ne imaginăm un pastor (serios, zicem noi) să danseze în timp ce cântă, pentru că dacă acesta se mișcă, unii cred că și firea încă se mai mișcă.

Nu trebuie să inaugurăm stiluri de dansuri religioase în biserică, dar atunci când ne aflăm în prezența lui Dumnezeu și suntem copleșiți și uimiți de măreția divină, cred că atunci e timpul ca starea de exaltare sufletească să fie manifestată, altfel ori nu experimentăm adevărata prezență divină, ori o simțim, dar o ținem în noi. Când chivotul a fost dus la Ierusalim, David avea o așa bucurie încât nu putea fi ținută fără să fie exprimată fizic. Când ne aflăm în fața Lui, experimentăm desfătări (plăceri) veșnice (Ps. 16), cădem cu fața la pământ ca Daniel sau apostolul Ioan sau săltăm și strigăm de bucurie (Ps. 98:4).

Importanța observării diatezei în interpretare

urlCând citim Scriptura trebuie să acordăm o mare atenție timpurilor verbale. Doar așa vom înțelege, de exemplu, de ce Isus a spus: Ferice de cei care plâng (acum), pentru că ei vor fi mângâiați (în viitor). În cazul celorlalte benedicții sau fericiri avem aceeași situație.

Diateza (activă sau pasivă) constituie un alt factor esențial în interpretarea Scripturii. De exemplu, în timp ce citim Luca 12, observăm că diateza pasivă folosită în versetul 31 definește în mod clar o  realitate teologică sau chiar existențială. Dar înainte de versetul 31, observăm că în versetul 20 se spune: „… în noaptea aceasta ţi se cere sufletul”. Așa cum precizează majoritatea cercetătorilor, substantivul grecesc psyche poate însemna atât viață, cât și suflet, iar în contextul de aici, după cum unele versiuni celebre arată (NIV, NET etc.), omului nesăbuit i s-a cerut viața înapoi.

Versetul 31 spune: „Căutaţi în schimb Împărăţia Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Avem folosită diateza activă în cazul verbului „a căuta”, și diateza pasivă în cazul verbului „a adăuga”. Așadar, având în vedere clar diatezele folosite, observăm că Dumnezeu ne cere să căutăm în mod activ Împărăția Sa, iar aceste lucruri (pământești în contextul nostru) ne vor fi adăugate de către Dumnezeu.

Un alt exemplu îl avem în Matei 23:12 – „cine se înalță pe sine va fi smerit, iar cine se smerește va fi înălțat”. Din nou, avem în prima parte a propoziției diateza activă pentru „a se înălța” și cea pasivă pentru „a fi smerit”. În a doua parte a versetului este exact invers. Prin urmare, dacă ne uităm la diatezele folosite, observăm în mod clar că înălțarea noastră este un act pe care Dumnezeu îl realizează, nu omul. Responsabilitatea noastră (activă) este aceea de a ne supune, iar mâna Creatorului va decide înălțarea noastră. Pe de altă parte, cine este preocupat în mod activ de înălțarea propie, „beneficiază” în mod pasiv de mâna activă apăsătoare a lui Dumnezeu.

Isus, Iuda și diavolul

Apostolul Ioan (în Ioan 6) redă un episod din viața ucenicilor trist dar în același timp si tragic. Mulți dintre ucenicii lui Hristos L-au părăsit, și ca replică Isus îi întreabă pe cei 12: „Nu aveți de gând să plecați și voi, nu-i așa?” Această întrebare este prefațată de negația me care în mod normal anticipează un răspuns negativ. Așadar este nefondată orice interpretare care accentuează o oarecare teamă a lui Isus de a-i pierde și pe cei 12, sau acel fel de dezamăgire: „dacă ceilalți au plecat nu mai are rost să rămâneți nici voi, așa că… nu aveți de gând să plecați și voi?”

Interesant este faptul că Petru în acest context își exprimă dependența de Hristos mărturisind că Isus este Sfântul lui Dumnezeu. Cei 12 nu puteau pleca pentru ca Însuși Hristos i-a ales (v.70), cu excepția unuia, care este un drac (conform versiunii Cornilescu). În original avem: … kai ex hymon eis diabolos estin (și unul dintre voi este un diavol). NIV traduce: Yet one of you is a devil! NET: … and yet one of you is the devil? Așa cum evidențiază unii cercetători, diabolos este un monadic noun, prin urmare ce rost mai are  să spunem un diavol, pentru că doar unul există?

Pe de altă parte, Ioan, în Evanghelia sa (cap. 13), arată că 1. în timpul cinei diavolul îi pusese deja în inima lui Iuda gândul de al trăda pe Isus (v. 2);  2. câteva versete mai jos: după ce Iuda a luat bucata de pâine, Satan a intrat în el (v. 27). La început a existat intenția trădării, iar versetul 27 indică faptul că mai târziu Iuda a ajuns sub influența satanică într-un mod complet și final. Așadar, când Isus spunea despre Iuda că este diavolul, El i-a avertizat pe ucenici mai dinainte la posibilitatea unui ucenic de a fi sub influența completă a diavolului, astfel încât să poarte denumirea diavolului sau să fie echivalentul acestuia. Este extrem de interesant cum poate diavolul prelua controlul vieții unui ucenic al lui Hristos!

A primi Împărăția ca un copil

Substantivul „copil” apare în evangheliile sinoptice extrem de des (de 43 de ori), spre deosebire de alte cărți ale NT. Aceasta ne arată că Isus nu doar a accentuat importanța acestora, ci le-a oferit acel statut demn de urmat.  Conform Marcu 10:15, intrarea în Împărăția lui Dumnezeu depinde în mod direct de atitudinea noastră.  Doar cel care va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil va intra în ea. Această condiție a intrării în Împărăție constituie pentru compatrioții lui Isus o provocare paradoxală. Tânărul bogat l-a abordat pe Isus plin de confidența dreptății proprii, întrebându-L ce trebuie să facă… Doar un om cu mintea unui copil, spunem noi, ar renunța la o avere ca să intre în Împărăție. Într-un mod destul de simplu, Isus apelează la copii, facându-i modele pentru adulți și aceasta pe bună dreptate pentru că, în general, copilul manifestă o dependență și o ascultare (naivă) față de tatăl său.

Așa cum un copil primește un dar de la părintele său având certitudinea că e cel mai potrivit pentru el, deoarece părintele știe, tot așa și noi trebuie să primim Împărăția, fără să venim cu prea multe întrebări sceptice cu privire la mântuire, rai, păcat, etc. Având în vedere această realitate, ne dăm seama acum de ce unii intelectuali pur și simplu NU POT crede.  A primi Împărăția presupune uneori să renunți la argumentele logice, la sinele tău. Sinele sau identitatea unui copil este definită de tatăl său. Independența de tatăl duce la conturarea unui sine propriu.

„Noi spunem copiilor să se comporte ca adulții, dar Isus le spune adulților să-și contureze viața după modelul copiilor.”

Originea ouălor de Paşti

Ouăle de Paşti joacă un rol destul de important în folcorul românesc ortodox. Această tradiţie este respectată, deşi originea ei este nesigură pentru mulţi care o practică. E destul de evindent că evangelicii privesc cu suspiciune conotaţia creştină pe care ortodocşii o atribuie acestui obicei. Orice obicei îşi are valoarea în originea lui, şi mai ales în urzitorul acestuia. Noi creştinii, dacă atribuim o mare valoare unor dogme precum Întruparea, Învierea, etc., o facem pentru că originea lor se află în Cuvântul revelat, Sfânta Scriptură. Un protestant aplică acest principiu doar în chestiunile religioase. Este destul de interesant de studiat motivul pentru care omul, în general, practică un obicei, religios sau laic, dar asta – cine are timp şi creier filosofic.

În cele ce urmează vrem să evidenţiem, în câteva cuvinte, dacă aceste „Easter Eggs” sunt de sorginte păgână, şi în cazul în care sunt, cum au ajuns să  facă parte din viaţa multor creştini care celebrează cu multă pioşenie Paştile.

Majoritatea celor care au vrut să descopere originea exactă a modului cum a ajuns ca oul vopsit să facă parte din celebrarea Paştelui la creştini, spun că aceasta este nedefinită. Chiar dacă nu sunt evidenţe concrete istorice care atestă introducerea la o dată fixă a acestui obicei,  putem spune următoarele:

Pentru început trebuie precizat că în multe dintre religiile păgâne antice, oul reprezenta emblema vieţii şi a Universului. Proverbul latin: Omne vivum ex ovo (Orice viaţă derivă dintr-un ou) este probabil un ecou al ideii religioase antice conform căreia viaţa germinează într-un ou, sau oul reprezintă germenele vieţii. În mitologia egipteană, de exemplu, Osirir este reprezentat ca fiind născut dintr-un ou. Gebelin în „The Religious History of the Calendar” arată că majoritatea naţiunilor antice priveau oul ca emblemă a (originii) Universului, iar Paştile era celabrat cam în acelaşi timp când la Perşi, de exemplu, era sărbătoarea solară a  anului nou, ziua reînnoirii toturor lucrurilor. Demn de remarcat este faptul că ouăle colorate şi frumos ornamentate făceau parte dintre obiceiurile practicate la această sărbătoare.

Este greu să credem că  folosirea ouălor ornamentate de Paşti, la creştini,  este o pură coincidenţă cu folosirea ouălor colorate şi ornamentate de către Perşi, cu ocazia celebrării solare a anului nou. Nu trebuie să uităm că oul ornamentat, atât la creştini, cât şi la Perşi reprezenta acelaşi simbol, obiectul reprezentat fiind diferit. De asemenea, sărbătoarea Paştelui creştin şi cea solară a anului noi, la Perşi, avea loc aproximativ în acelaşi sezon al primăverii.

  După cum admit unii autori (T. Sharper Knowlson, de ex., –The Origins of Popular Superstitions and Customs), valoarea emblematică a oului ca simbol al reînnoirii şi învierii naturii, a  fost adoptată de către Biserică, şi astfel oul vopsit a ajuns să fie văzut ca simbol simbol al învierii lui  Hristos.  William Henry Cremer admite, de asemenea, că utilizarea emblematică a ouălor, ca simbol al reînsufleţirii naturii, întoarcerea primăverii, etc. în lumea păgână, a trezit în creştinismul infantil dorinţa de a adapta acest simbol credinţei creştine. Astfel creştinismul a adoptat simbolul oului de Paşti pentru a comenora şi simboliza Învierea şi noua viaţă.

Se cunoaşte destul de clar că pe parcusrul istoriei sale, creştinismul a „convertit” multe obiceiuri păgâne, dându-le o conotaţie creştină. Uneori chiar şi limbajul a fost folosit în teologie în cele două Biserici (Apus şi Răsărit) ne lasă să înţelegem că unii termeni filosofici au fost împrumutaţi din filosofia păgână pentru a fi explicată dogma creştină. Probabil că şi obiceiul ouălor vopsite de Paşti se află printre acele practici care, pe parcurs, au căpătat un înţeles creştin.

Ce pare deranjant e faptul că Bisericii tradiţionale îi trebuie prea multe simboluri prin care să fie exprimate nişte realităţi spirituale pe care deja le trăim. Raţional vorbind, dacă Dumnezeu ne-a spus clar prin Cuvând că Hristos a înviat, dacă ne rugăm şi-L simţim pe Isus că este viu, ce ne mai trebuie un ou ca să ne anunţe că HRISTOS A ÎNVIAT?