Despre căsătorie

Orice fiinţă fragedă umană care a trecut de stadiul copilăriei şi păşeşte spre maturitate este preocupat de o realitate care este prezentă mai întâi ca gând apoi ca fapt şi anume realitatea căsătoriei. Pentru adolescenţi şi tineri încă necăsătoriţi aceasta este un mister care îi determină să ajungă la ea, sau să fugă de ea – vorba lui Creangă – „până le ajung călcâiele la urechi”. Probabil fundamentul unei căsători este „îndrăgostirea” fără de care nu se mai poate trăi când ai apucat-o în braţe. S-ar putea să fie şi alte motive pentru care oamenii se căsătoresc. De exemplu un ţăran, sărac lipit pământului, dacă dă de o fată „nobilă” şi bogată şi dacă reuşeşte să pună mâna pe ea, adică să se căsătorească, el a făcut asta pentru a trăi din punct de vedere omenesc şi social mai bine şi nu neapărat ca să fie iubit sau ca să dea iubire. Dar în general iubirea conduce un cuplu la căsătorie. Există o primă întâlnire care aduce după sine încă alte două sute. Acestea sedimentează în viaţa unui cuplu o iubire care până la urmă trebuie să se manifeste, nu? Şi atunci ca orice faptă omenească să se împace cu religia sau biserica, acest cuplu creştin este obligat să se căsătorească. Dragostea dintre ei îi condamnă la căsătorie. Odată făcut pasul acesta cei doi au favoarea sau blestemul de a fi împreună până mor. Numai că în multe cazuri a trăi lângă o singură persoană de sex opus o viaţă întreagă e un lucru destul de plictisitor şi lipsit de viaţă, mai ales pentru omul din generaţia noastră care a devenit atotstăpânitor şi liber să aleagă după gândirea lui subiectivă.

Nu sunt căsătorit, am aproate 25 de ani şi încă nu mă gândesc la aşa ceva, dar îmi permit să spun unele idei despre căsătorie din cele auzite de la alţii care s-au închis în această cuşcă şi nu mai pot ieşi de aici oricât s-ar zbate. Ba da, se poate ieşi, dar în cazul multor cupluri, deşi statul le permite să divorţeze, nu fac aceasta de ochii religiei şi mai ales de ochii celor din jur, aşa că cuşca rămâne închisă „forever”. De fapt când preotul sau păstorul îl întreabă pe mire: „pentru cât timp o vei iubi pe soţia ta?”, răspunsul este clar, orb şi iresponsabil: „pentru toată viaţa”. Eu cred că acest răspuns ar putea fi o minciună din cel puţin două motive: s-ar putea ca persoana iubită să moară înainte şi atunci nu o mai poateiubi în sensul în care a afirmat la începutul căsniciei , apoi dacă după trei ani, cea preaiubită îşi găseşte un „mândru” mai mândru ca cel care-i este soţ, oare soţul o poate iubi toată viaţa aşa cum a promis la început? Deci afirmaţia mirelui nu este făcută cu pre multă uşurătate în raport cu conţinutul greu şi de durată care-l conţin aceste cuvinte din afirmaţie?

Sunt destule exemple de cupluri care s-au iubit în primii ani ai căsniciei şi după această perioadă cel mai greu lucru era să-l suporte pe celălalt (fost iubit sau iubită, actual soţ sau soţie). Marele romanicer rus, Lev Tolstoi, a avut parte de o căsnicie, am zice noi perfectă, care a durat aproape 15 ani, dar la un moment dat ceva desface nodul dragostei dintre el şi soţia sa şi căsătoria devine cel mai mare chin care aduce după sine un deznodământ tragic. El însuşi mărturiseşte în jurnalele sale că „iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi morală. Eram în stare să cosesc ca un ţăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viaţa mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinţe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viaţa era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în faţa mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros şi fericit, simţeam că nu mai puteam trăi„. Mulţi spun că viaţa lor de căsnicie a mers bine o perioadă, şi după această perioadă tot ce-i frumos i-a părăsit şi nu le-a rămas mare lucru decât cearta, copiii, sau altele.  Calitatea de a fi insuportabil a determinat, se pare, majoritatea cuplurilor să se despartă. Dacă soţul se comportă ca un despot în casă, după o vreme ceilalţi, în special soţia nu-l mai suportă pentru că s-a săturat să asculte o mie de legi în fiecare zi şi să le împlinească. Dacă soţia simte că soţul o înşeală îi este destul de greu să îl mai suporte. Exemplele pot continua. Aşadar, indiferent care ar fi cauza pentru care o parte dintr-un cuplu căsătorit nu-l mai suportă pe celălalt, când cei doi se resping şi nu se mai suportă consecinţa este în cele mai multe cazuri divorţul.

Având în vedere realitatea dezvăluită mai sus, mă gândesc care ar fi soluţia să nu mă căsătoresc, iar dacă nu găsesc această soluţie, pentru că sunt descendentul lui Adam şi trebuie să-i urmez obiceiul, mă gândesc cum să fac pe viitor ca mariajul în care intru să nu-mi provoace la un moment dat dezgust. Destui prieteni căsătoriţi devreme mi-au spus că dacă ar putea da timpul înapoi, ar alege să se căsătorească mai târziu. Eu văd căsătoria ca o cameră în care trebuie să intru eu şi viitoarea mea soţie pentru tot restul vieţii. Când mă logodesc deschid uşa şi vreau să intru. La nuntă trec pragul uşii, şi după noaptea nunţii uşa este închisă cu un lacăt mare pentru totdeauna, şi astfel sunt obligat să stau între patru pereţi, prima dată cu un suflet, adică cu soţia, apoi cu altele, adică cu copii, până voi muri. Statul astăzi oferă o cheie de deschidere a uşii atunci când un cuplu nu se mai înţelege. Divorţul rupe lacătul uşii şi face posibilă evadarea din camera căsătoriei, dar această rupere nu se împacă cu categoriile etice ale Bibliei. Eu cred că este firesc să ne înterbăm dacă în viaţa asta scurtă şi jalnică, merită să ne căsătorim ca să ni se adauge greutăţi de o sută de ori mai mult. În ideologia tânărului, credincios bineînţeles, gândul căsătoriei este inerent vieţii lui. Dar oare de ce orice tânăr vede căsătoria ca un necesar, pentru că aşa simte el de la sine, sau pentru că este  împins de cultură de părinţi sau de gura celor apropiaţi? Dacă privim la unele culturi din antichitate, chiar şi de astăzi vedem că copilul la o vârstă destul de timpurie este obligat să se căsătorească. Dar această practică lipsită de logică  pune pe spinarea unui copil de 30 de kg., 1000 de kg. şi ne aşteptăm cu toţii să o ducă cum se cuvine. Dar ciudăţenia cea mai mare nu stă în faptul că un copil este condamnat la căsătorie înainte de terminarea adolescenţei, ci în faptul că părinţii erau responsabili de găsirea unui partener pentru copilul lor. Într-un amunit sens aceasta este raţională pentru că un copil nu era capabil să-şi aleagă singur partenerul, dar dificultatea constă în faptul că este greu sau imposibil pentru un băiat de 14 sau 15 să iubească o fată cu un an sau doi mai mică decât el dacă nu îi era pe plac. Plăcerea unei astfel de mariaj s-ar putea să existe doar în mintea părinţilor că şi-au pus copilul la casa lui, dar poate pentru bietul copil cunoaşterea unei fete la vârsta aceasta este prematură şi coexistenţa cu aceasta este dificilă. Modul acesta de a privi căsătoria a fost sădit pe o raţiune destul de stranie şi anume: iubirea sau îndrăgostirea vine pe parcurs faţă de persoana pe care o ai în faţă. Obişnuieşte-te cu ea şi apoi iubeşte-o.

Astăzi în cultura europeană, americană, etc, ne confruntăm cu o altă extremitate destul de naturală pentru doi tineri care se iubesc, şi în acelaşi timp destul de bizară pentru bunicii noştrii. Aceasta constă în a te îndrăgosti de o persoană de sex opus, a-ţi manifesta dragostea faţă de această în mod liber (nu am văzut niciodată în vremea noastră un caz în care sau justiţia statelor civilizate să reţină pentru pedeapsă un cuplu care trăieşte în concubinaj, dar pentru crimă aud în fiecare zi şi totuşi atât crima cât şi adulterul apar în decalog, diferenţa constând în faptul că prima este urmată de a doua din punct de vedere cronologic.) şi în a amâna căsătoria cât mai mult sau mai bine spus, a o anula. Părinţii nu mai sunt implicaţi în relaţiile tinerilor. Ei doar sunt anunţaţi şi de cele mai multe ori surprinşi de ceea ce aud. Nu puţine sunt cazurile în care mamele fac cunoştinţă cu iubiţii fiicelor lor când aud că acestea sunt însărcinate. Întrebarea uluitoare a mamei către fiică  e: Cine a fost cel care…? şi bineânţeles că apare un Ion sau un Gheorghe care-şi face chip şi cuib în gândul mamei mult mai târziu. Cam această regulă străbate în inima generaţiei secolului nostru şi fiecare părinte este într-un fel îngrijorat de copilul lui. Cert este faptul că tânărul alege o cale mult mai uşoară de a-şi manifesta dragostea faţă de cel iubit. Aceasta este în afara căsătoriei, prin concubinaj. Această realitate nu este jalnică doar din punct de vedere religios sau bisericesc, ci şi din perspectivă sociologică. Un studiu înfăptuit în America pe un număr mare de persoane atât căsătorite cât şi necăsătorite, dar care trăiesc în concubinaj, arată că cuplurile căsătorite au parte de mai multă fericire şi siguranţă decât cele care trăiesc în concubinaj. Paradoxul constă în faptul că în ciuda acestei realităţi, căsătoria este din ce în ce mai dispreţuită şi iubirea liberă, fără împlinirea formelor legale de căsătorie tot mai încurajată. De fapt aceasta din urmă pare a fi un preludiu pentru cea dintâi, dar acest preludiu se cam prelungeşte până la adânci bătrâneţi.

Ca să revin la ideea prezentată mai sus, eu consider că tânărul de azi nu vrea să rateze bucuriile care au loc în camera căsniciei, dar nici nu vrea să fie închis în această cameră. Prin urmare el pare să spună: îmi place să stau în această cameră dar dar aş vrea ca uşa să rămână deschisă pentru ca atunci când nu imi mai convine să stau să plec linistit. Concubinajul spune el, nu te leagă pe viaţă şi e mult mai util din mai multe puncte de vedere. Oare să fie aceasta soluţia căsătoriei? Oare rezolvarea problemelor specifice mariajului se află tocmai în dizolvarea acestuia? Cam ciudat, dar s-ar putea să fie soluţii mult mai bune

6 Răspunsuri

  1. Interesant articol… totusi nu ai solutinat problema… sau poate nici nu intentionai sa o solutionezi. Deci Vasile te casatoresti ori ba?

    • A da soluţii la problema casatoriei e destul de dificil, mai ales pentru unul necasătorit. Cum să rămân aşa Ionuţ, aş pierde mult şi în anii următori Eva trebuie să spună despre Adam că e al ei.

  2. Salut! Articolul prezintă realitatea, însă cred, ca şi Ionuţ, că nu oferă ceva în schimbul stării (dificile) descrise. N-aş spune că ideea „aşteaptă cât mai mult” e cea mai bună. Îţi recomand cartea lui Gary Thomas, „Căsătorie Sfântă”, care propune o cu totul altă perspectivă: căsătoria este mijlocul prin care Dumnezeu vrea să devenim mai sfinţi, nu un vehicul al fericirii/împlinirii….şi vei vedea că are destulă dreptate! În rest…fii binecuvântat în toate (inclusiv cu o Evă…cum vrei tu. Sau Domnul).

  3. Ştim că mariajul este un mister pentru toţi şi dacă îl vom preda Domnului va merge bine. Accept cu toată convingerea că în doi poate fi mai uşor procesul sfinţirii, dar nu prea cred că mariajul e mijlocul prin care devenim (mai) sfinţi. Mie mi se pare că mariajul ar trebui să fie un mod prin care un cuplu găseşte fericirea şi împlinirea, atât cea spirituală, cât şi cea fizică. Dacă o căsătorie nu are ca scop împlinirea celor doi, eu cred că acolo predomină haosul şi motivele de divorţ.

  4. Îţi împărtăşesc îndoiala…nici eu nu prea vedeam cum anume ne poate Dumnezeu sfinţi prin căsătorie. E clar că nu starea de „persoană căsătorită” te face automat mai sfânt, dar sunt o sumedenie de mijloace, inerente căsătoriei, care pot fi folosite de Domnul pentru sfinţirea noastră. Evident, acest lucru nu exclude împlinirea, de orice natură ar fi ea! Mă aştept şi la aşa ceva de la viaţa de familie!😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: