Despre facultate

Patru ani am plecat de acasă pentru a vizita o altă lume, o lume care părea a fi teologică. Aşa cum orice lucru este făcut la început cu mult interes, tot aşa şi eu am venit pentru prima dată la Bucureşti cu mult entuziasm pentru a studia teologia pastorală. Am început cu bine şi am terminat destul de bine. Am început cu frică şi am terminat cu o mai mare temere că acum sunt mult mai „prost” ca la început. Am început cu patos sperând că în patru ani „goliciunea creierului” va fi îmbrăcată, dar am terminat cu o profundă nemulţumire.

La începutul facultăţii aveam impresia că a fi licenţiat în teologie înseamnă a avea o nouă identitate, un nou statut, cel de teolog omniscient. Dar iată că au trecut anii şi acum realizez că a fi licenţiat în teologie înseamnă a realiza că nu eşti nimic şi nu ştii nimic. Cei patru ani au reuşit să clădească în mine o nemulţumire uimitoare. Aflându-te în faţa unor profesori excepţionali, nu poţi decât să vezi valoarea lor şi în acelaşi timp să-ţi vezi slăbiciunea ta.

Patru ani au trecut ca patru ore şi în acest timp scurt abia am putut să mă deştept pentru a-mi vedea isuficienţa şi nevoia de a acoperi lacune, nu de a mă bucura de ceea ce ştiu. Tendinţa firească a orcărui absolvent este aceea de a-şi atribui un nou statut, cel de „om cu carte” care este incompatibil cu omul de rând. Dar mai mare prostie ca această tendinţă nu există. Mulţi încearcă să îşi astupe prostia şi golul din creierul lor cu o „diplomă”, o pun în faţă ca să nu se vadă ce e înăuntru. Alţii încearcă să se prindă că „coarnele altarului” cu o diplomă. Şi, în sfârşit, alţii, încearcă să cerşească onoare şi respect cu o asemenea foaie frumos colorată. Această impresie o aveam şi eu la început, şi anume că ITP-ul ne va trasnsforma în nişte unicaţi ai bisericii penticostale care vor fi admiraţi şi vorbiţi de bine. Dând cu capul de realitate, observ că patru ani de teologie doar m-au anunţat că nu ştiu nimic şi dacă vreau într-adevăr să realizez ceva, trebuie de acum să realizez.

Când nu te apuci de nimic, ştii totul, întrucât te închizi într-o încăpere numită „lene” care te amăgeşte că a deschide uşile şi spre altceva este o mare greşeală. Însă cine încearcă să evadeze din camera „punctului său de vedere” observă că în raport cu ce au fost alţii şi ce au gândit alţii, este un nimeni şi un nimic. Deocamdată cam acest statut a reuşit să mi-l dea o facultate.