Religia şi/sau superstiţia în opinia unor mari gânditori

Superstiţia a fost întotdeauna credinţa celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiţii, aşa cum şi religiile celorlalţi au fost definite ca fiind superstiţii. Acesta este sensul general al termenului „superstiţie” dacă este evaluat istoric. Dacă acceptăm o astfel de definiţie, toate religiile sunt superstiţii, deoarece există altcineva care se opune unei religiei.

Wikipedia redă opinia unor mari gânditori antici cu privire la superstiţie şi religie:

Cicero, definea superstiţia ca fiind „o vană teamă de zei” . Tot el spunea că „cunoaşterea întregii naturi ne scapă de superstiţie, ne eliberează de spaima de moarte.

Lucreţiu spunea despre religie: „Ignoranţa şi frica, iată fundamentele oricărei religii.

Şi Tacit, în scrierile sale, defineşte adesea ca superstiţii toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care şi creştinismul.

Creştinii au preluat şi ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanţiu spune: „Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiţia fiind aceea a unui fals dumnezeu”.

Clement din Alexandria şi Origen  definesc religia evreilor şi ereziile creştine ca fiind şi ele superstiţii. Pentru Augustin chiar şi caracterele mistice fac parte din superstiţie .

Pentru Toma d’Aquino, arată că, superstiţia este excesul de religie, superstiţiosul aducând un cult divin celui care cărui nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie. Tot sfântul Toma ne spune că există şi un ghicit acceptabil pentru creştinism, care se diferenţiază de gihicitul superstiţios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni şi că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, „demnă de elogii„, astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea „se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcţie de dispoziţia aştrilor„.  Această viziune relaxată a lui Toma d’Aquino despre superstiţie va antrena în perioada Renaşterii o acceptare a multor feluri de superstiţii, printre care şi idolatria.

Adepţii Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiţie. Calvin este cât se poate de clar, declarând cultul Feciarei Maria şi a sfinţilor ca fiind o superstiţie (Instituţia religiei creştine). Pentru protestanţi, superstiţie este orice rit care nu este cerut şi aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.

Francis Bacon, asociază superstiţia cu teologia, atunci când defineşte cele 3 surse de eroare şi falsă filozofie. Pentru Spinoza „toate religiile sunt superstiţii care învaţă oamenii să dispreţuiască natura şi raţiuneaâ.

Pentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferenţa între superstiţie şi religie este de ordin sociologic şi politic; el explică că „teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveştilor acceptate public se numeşte religie, pe când aceeaşi teamă dacă se datoreşte unor poveşti despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numeşte superstiţie.

Constantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucreţiu: „Frica şi speranţa fac principiul oricărei idei religioase.”

Pentru Kant declaraţia de credinţă, ritul, ascentismul şi rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstiţioasă. Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenţa morală este nebunie religioasă.

Pentru Bergson, superstiţa este religia socializată şi instituită.

Conform opiniilor de mai sus superstiţia, dar şi religia, sunt interpretate şi definite diferit pentru că oamenii au fost diferiţi, au trăit în timpuri şi medii religioase diferite şi pentru că oficiile lor erau diferite. Toţi dintre ei prezintă semnificaţia cuvântului din puncte de vedere diferite, de aceea ajung la concluzii diferite. Situaţia interesantă este că adeptul unei religii sau a unui cult religios susţine până la sânge că celelalte religii sau culte religioase sunt superstiţii. Cu alte cuvinte, n-are rost să-ţi schimbi religia sau credinţa, pentru că tot superstiţie este, deoarece e „judecată” de alţii.  De aici apare apare controversatul statut religios drept/nedrept, bun/rău  al fiecărui om.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: