Credinţă şi/sau raţiune

În rândurile care urmează, îmi propun să schiţez, destul de superficial, opiniile unor mari gânditori, teologi şi filosofi cu privire la relaţia dintre credinţă şi raţiune. Apoi, în urma evaluării acestora, îmi voi exprima şi concluzia proprie despre această temă. Credinţa şi raţiunea, se exclude reciproc? Cât de raţională este credinţa? Unde ar fi limita dintre credinţă si raţiune, dacă există vreo limită? Dacă încerci să abordezi termenul “credinţă” în mod serios, aceste întrebări şi multe altele îţi apar în minte. Din câteva cărţi si articole, am extras, sumar şi din perspectiva unui neîndemânatic şi începător întru cele ale filosofiei, câteva dintre opiniile marilor gânditori creştini şi folosofi cu privire la raportul dintre credinţă şi raţiune.

– În opinia lui Toma D’Aquino credinţa este un act al intelectului, al judecăţii, dar nu al raţionamentului; chibzuinţă a intelectului însoţită de o căutare înainte de a ajunge la inţelegerea perfectă prin certitudinea evidenţei. Raţiunea acceptă un adevăr datorită evidenţei sale intrinseci, credinţa acceptă un adevăr datorită autorităţii Cuvântului. În opinia lui Toma, fără credinţă raţiunea este nebunie, însă fără raţiune, adică fără înţelegere, credinţa devine superstiţie.

Immanuel Kant: Dumnezeu nu poate fi cunoscut rational deoarece face parte din lumea noumenală. Omul dezvoltă cunoasterea la nivelul fenomenelor, iar cand se trece la noumen, cunoasterea îşi pierde valabilitatea, fiind îngăduită atunci credinţa. Credinţa nu e în contradicţie cu raţiunea. Acolo unde nu se poate nici demonstra, nici respinge, este îngăduit să credem. Filosoful însuşi afirma: “A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei” (Jeanne Hersch, Mirarea Filosofică).

Paul Tillich: Raţiunea ofera instrumentele pentru recunoaşterea şi controlul, iar credinţa oferă direcţia în care acest control poate fi exercitat. O credinţă care distruge raţiunea se distruge pe sine şi distruge umanitatea omului. Raţiunea este condiţia prealabilă a credinţei. Credinţa este actul prin care raţiunea ajunge în mod extatic dincolo de ea însăşi. Raţiunea este presupozitia credinţei, iar credinţa e împlinirea raţiunii. Ele sunt una în cealaltă. (Paul Tillich, Dinamica Credinţei)

Augustin caută să raţionalizeze credinţa; astfel prin sintagma credo ut intelligam – cred ca să înţeleg, indică spre faptul că noi credem în realitatea lumii senzoriale gândindu-ne că Dumnezeu nu poate sã ne înşele pentru cã este o fiinţă atotputernică. Deci, esenţialul, la Augustin, nu poate fi cunoscut doar cu ajutorul raţiunii. Acesastă opţine este o preluare într-o altă formă a ideii lui Plotin… ( Jeanne Hersch, Mirarea filosofică).

Origen se bazează pe dictonul „crede şi nu cerceta”. Prin aceasta, el evidenţiazã rolul credinţei în actul de cunoaştere a lui Dumnezeu. În disputa cu Celsius, care se axa în exclusivitate pe raţiune, Origen propune că este mai folositor să fi ghidat de credinţă decât după presupoziţiile raţiunii, fiind convinşi astfel, prin credinţă în Cel care susţine lumea.

Blaise Pascal afirmă că inima, nu raţiunea îl simte pe Dumnezeu; “iatã ce este credinţa: Dumnezeu este accesibil inimii, nu raţiunii”. Limitarea raţiunii, în gândirea lui Pascal este evidentă. Prin raţiune, în opinia lui Pascal, nu putem ajunge la cunoşterea necesităţii lui Dumnezeu şi nici nu putem nega sau dovedi existenţa lui Dumnezeu.

Leibniz arată că adevărata raţiune este luminată de credinţă, fiindcã ea descinde din divinitate însăşi.

Kierkegaard evidenţiază clar excluderea reciprocă dintre credinţă şi raţiune. El răspunde raţionalizãrii hegeliene a creştinismului prin teoria paradoxului. În opinia filosofului danez, raţiunea are un rol infim, sau chiar lipseşte, pentru cã credinţa presupune alegere, decizie, fricã şi cutremur, singurãtate în faţa lui Dumnezeu, o asumare exhaustivã şi temerarã a convingerii religioase şi reiterarea perpetuă a acestei convingeri, care pare absurdã privitã din perspectiva strictă a raţionalitãţii, (cf. Exemplul lui Avram). Pentru el, credinţa începe din locul în care gândirea înceteazã , aşadar etapa de raţionalizare a credinţei trebuie depãşitã, iar parodoxul trebuie sa fie misterul în faţa cãruia trebuie sã ne minunăm.

Dintre ideile prezentate mai sus observ trei pozitii cu privire la raportul dintre credinţă şi raţiune, şi anume: a) credinţa este o realitate care nu are nimic în comun cu raţiunea, b) credinţa completează şi depăşeşte raţiunea fără să o excludă; o depăşeşte pentru a avea contact cu realităţile numinosului, şi c) credinţa depăşeşte raţiunea, excluzând-o. 

Am auzit de mai multe ori afirmaţia „credinţa este iraţională”. Această sintagmă poate fi interpretată în două moduri: 1. credinţa e iraţională în sensul că este împotriva raţiunii, logicii, şi 2. credinţa este iraţională în sensul că depăşeşte raţiunea. Dacă are loc o activitate făcută prin credinţă şi este ciudată din punct de vedere raţional, e iraţională, acest lucru se poate întâmpla pentru că transcende raţiunea umană, care în mod firesc este limitată. Un act poate fi aparent contrar raţiunii umane, deci ilogic, greşit, dar acest act dacă este făcut prin credinţă, realitate care funcţionează după legi mai înalte, divine, el este absolut corect. Omul are tendinţa să numească greşit, ilogic, ceea ce, poate, raţiunea umană nu este capabilă să înţeleagă.  

Dacă credinţa exprimă realităţi, adevăruri spirituale, nepricepute cu mintea, înseamnă că ea nu este împotriva raţiunii, ci este iraţională în sensul că o transcende (transraţională). Aceasta este concluzia la care pot ajunge folosindu-mă de logica mea, care este limitată. Sunt realităţi spirituale care pot fi patrunse doar prin credinţă. Raţiunea nu ajută omul cu nimic să pătrundă dincolo de ceea ce este materie, decât folosindu-se de materie. Raţiunea umană, deşi nu poate dovedi prin argumente realitatea altei lumi spirituale, o poate admite. Credinţa este siguranţa a ceea ce raţiunea poate adminte, dar nu poate argumenta după logica umană. Astfel putem spune că credinţa nu exclude raţiunea, pentru că însăşi raţiunea face posibilă existenţa credinţei. O fiinţă fără raţiune (un animal, de ex.) nu poate crede. Raţiunea este o condiţie prealabilă credinţei. Pentru că credinţa are la bază o logică mai înaltă decât cea a raţiunii umane, putem numi credinţa o „raţiune mai înaltă” prin care dobândim aceeaşi cartitudine cu privire la ceea ce nu vedem, pe care o avem cu privire la realităţile umane, fizice, prin argumente şi construcţii logice. Astfel ne îndreptăm spre definiţia credinţei din Evrei 11.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: