Originea ouălor de Paşti

Ouăle de Paşti joacă un rol destul de important în folcorul românesc ortodox. Această tradiţie este respectată, deşi originea ei este nesigură pentru mulţi care o practică. E destul de evindent că evangelicii privesc cu suspiciune conotaţia creştină pe care ortodocşii o atribuie acestui obicei. Orice obicei îşi are valoarea în originea lui, şi mai ales în urzitorul acestuia. Noi creştinii, dacă atribuim o mare valoare unor dogme precum Întruparea, Învierea, etc., o facem pentru că originea lor se află în Cuvântul revelat, Sfânta Scriptură. Un protestant aplică acest principiu doar în chestiunile religioase. Este destul de interesant de studiat motivul pentru care omul, în general, practică un obicei, religios sau laic, dar asta – cine are timp şi creier filosofic.

În cele ce urmează vrem să evidenţiem, în câteva cuvinte, dacă aceste „Easter Eggs” sunt de sorginte păgână, şi în cazul în care sunt, cum au ajuns să  facă parte din viaţa multor creştini care celebrează cu multă pioşenie Paştile.

Majoritatea celor care au vrut să descopere originea exactă a modului cum a ajuns ca oul vopsit să facă parte din celebrarea Paştelui la creştini, spun că aceasta este nedefinită. Chiar dacă nu sunt evidenţe concrete istorice care atestă introducerea la o dată fixă a acestui obicei,  putem spune următoarele:

Pentru început trebuie precizat că în multe dintre religiile păgâne antice, oul reprezenta emblema vieţii şi a Universului. Proverbul latin: Omne vivum ex ovo (Orice viaţă derivă dintr-un ou) este probabil un ecou al ideii religioase antice conform căreia viaţa germinează într-un ou, sau oul reprezintă germenele vieţii. În mitologia egipteană, de exemplu, Osirir este reprezentat ca fiind născut dintr-un ou. Gebelin în „The Religious History of the Calendar” arată că majoritatea naţiunilor antice priveau oul ca emblemă a (originii) Universului, iar Paştile era celabrat cam în acelaşi timp când la Perşi, de exemplu, era sărbătoarea solară a  anului nou, ziua reînnoirii toturor lucrurilor. Demn de remarcat este faptul că ouăle colorate şi frumos ornamentate făceau parte dintre obiceiurile practicate la această sărbătoare.

Este greu să credem că  folosirea ouălor ornamentate de Paşti, la creştini,  este o pură coincidenţă cu folosirea ouălor colorate şi ornamentate de către Perşi, cu ocazia celebrării solare a anului nou. Nu trebuie să uităm că oul ornamentat, atât la creştini, cât şi la Perşi reprezenta acelaşi simbol, obiectul reprezentat fiind diferit. De asemenea, sărbătoarea Paştelui creştin şi cea solară a anului noi, la Perşi, avea loc aproximativ în acelaşi sezon al primăverii.

  După cum admit unii autori (T. Sharper Knowlson, de ex., –The Origins of Popular Superstitions and Customs), valoarea emblematică a oului ca simbol al reînnoirii şi învierii naturii, a  fost adoptată de către Biserică, şi astfel oul vopsit a ajuns să fie văzut ca simbol simbol al învierii lui  Hristos.  William Henry Cremer admite, de asemenea, că utilizarea emblematică a ouălor, ca simbol al reînsufleţirii naturii, întoarcerea primăverii, etc. în lumea păgână, a trezit în creştinismul infantil dorinţa de a adapta acest simbol credinţei creştine. Astfel creştinismul a adoptat simbolul oului de Paşti pentru a comenora şi simboliza Învierea şi noua viaţă.

Se cunoaşte destul de clar că pe parcusrul istoriei sale, creştinismul a „convertit” multe obiceiuri păgâne, dându-le o conotaţie creştină. Uneori chiar şi limbajul a fost folosit în teologie în cele două Biserici (Apus şi Răsărit) ne lasă să înţelegem că unii termeni filosofici au fost împrumutaţi din filosofia păgână pentru a fi explicată dogma creştină. Probabil că şi obiceiul ouălor vopsite de Paşti se află printre acele practici care, pe parcurs, au căpătat un înţeles creştin.

Ce pare deranjant e faptul că Bisericii tradiţionale îi trebuie prea multe simboluri prin care să fie exprimate nişte realităţi spirituale pe care deja le trăim. Raţional vorbind, dacă Dumnezeu ne-a spus clar prin Cuvând că Hristos a înviat, dacă ne rugăm şi-L simţim pe Isus că este viu, ce ne mai trebuie un ou ca să ne anunţe că HRISTOS A ÎNVIAT?

Islamizarea Europei – motiv de îngrijorare

Religia care a dobândit cea mai mare creştere în Europa în ultimii ani este Islamul. Următoarea declaraţie, care a devenit în acelaşi timp şi motto-ul musulmanilor, este destul de revoltătoare şi sună cam aşa: „Mulţumită legilor voastre democrate, vă vom depăşi; mulţumită legilor voastre religioase, vă vom domina” (“Thanks to your democratic laws, we will overtake you; thanks to your religous laws, we will rule over you.” –Imam of Izmir – Citation according to Gernot Facius, DIE WELT, 6 October 2001).

Trebuie să observăm că „musulmanii nu vin pentru a se integra în societăţile europene; obiectivul lor este transformarea Europei într-un regat Islamic, unde doar Shari’a, legea Islamului, va domni” (cf. http://www.pi-news.org/2010/03/eurabia-the-planned-islamization-of-europe/).

BBC News ne oferă o statistică unde vedem cum islamul şi-a făcut/îşi face loc în Europa:

Dacă avem răbdare să ascultăm alte date, mult mai detaliate, putem urmări următorul clip:

De asemenea, următorul tabel ne arată creşterea islamului la nivel mondial între 1989-1998:

North America (1989-1998)	25%
Africa	2.15%
Asia	12.57%
Europe	142.35%
Latin America	-4.73%
Australia	257.01%

O imagine glogală a prezenţei islamului în lume ar trebui să ne alarmeze şi mai mult:

 În orice caz, legile democratice europene nu pot opri manifestarea religiei islamice, nu pot închide sau distruge moscheele şi nici nu pot să-i fugărească pe musulmani „acasa la ei”. Invazia musulmanilor reprezintă probabil cea mai mare ameninţare a creştinismului din Europa, care se va intensifica pe viitor. Rămâne de văzut care va fi reacţia creştinismului faţă de islam în viitor.

Ce daruri oferim în luna cadourilor?

Luna decembrie în care am intrat, poartă denumirea de „luna cadourilor”, deoarece, în această perioadă, oamenii doresc să-i înveselească pe cei dragi cu numeroase daruri. În lumea laică Moş Nicolae dă startul la cadouri în această lună.

Psihologul Ştefania Niţă arăta că momentele de sărbătoare, dincolo de ceea ce reprezintă ele din punct de vedere al religiei şi tradiţiei, activează multe dintre mecanismele psihologice. Este perioada în care putem invăţa să comunicăm, fiind atenţi la simplele gesturi pe care le facem.

Nu trebuie să uităm că există şi alte tipuri de daruri în afară de cele materializate… Există daruri morale, daruri spirituale, sufletesti, care uneori se dovedesc a fi mai de preţ decât primul tip.

Ce îi oferim lui Dumnezeu în această perioadă?

În această lună din an avem posibilitatea să ne amintim într-un mod profund de darul pe care l-a făcut Dumnezeu omenirii. Cel mai mare cadou al lui Dumnezeu dat omului nu a constat în trimiterea unor obiecte valoroase, ci în trimiterea Persoanei valoroase de care aveam cea mai mare nevoie, şi acesta este Isus, Mântuitorul (Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu – Ef. 2:8). Unul dintre cuvintele greceşti folosite în Biblie pentru „dar” este „doron” şi are sensul de „cadou care arată onoarea şi respectul” pentru cineva (cf. Mat. 2:11). Când magii au venit la Isus, cadourile pe care le-au oferit au fost precedate de două lucruri esenţiale pentru noi: 1. timp şi sacrificiu de sine pentru a-L întâlni pe Isus, şi 2. prosternare şi închinare date lui Isus. Cadoul cel mai mare nu constă în a-I dărui lucrurile noastre lui Dumnezeu, pentru că oricum sunt ale Lui, ci în a ne dărui pe noi înşine prin timp, dedicare, cresincioşie, etc.

Ce le oferim celor dragi în această perioadă?

Cel mai mare cadou pe care îl putem oferi celor dragi, pe lângă darurile pe care le dăruim de obicei, este să le oferim timpul, energia şi calităţile noastre pentru a-i ajuta. Având în vedere că astăzi oamenii petrec din ce în ce mai puţin timp în familie, ar trebui ca în această lună a cadourilor să împărtăşim mai mult timp cu membrii familiei noastre, pentru că lipsa „părtăşiei familiale” a adus atâtea fisuri în relaţiile dintre membrii familiei.  Un studiu recent arată că diminuarea părtăşiei familiale se datorează în mare parte timpului folosit pe internet, la televizor sau la telefon. Ambianţa frumoasă în casă o avem atunci când decidem să ne oferim pe noi ca dar familiei şi să-i ajutăm ce peilalţi să aleagă binele, urmând exemplul lui Iosua: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15).

Petrecerea mai mult timp în familie şi comunicarea cu membrii familiei face ca anturajul în casă să strălucească, iubirea să fie manifestată vizibil mai mult şi să dispară „tensiunile” dintre părinţi şi copii sau dintre soţ şi soţie. Acesta este adevăratul cadou care înveseleşte inima celorlalţi şi care face ca atmosfera în familie să arate ca o eternă sărbătoare.

Religia şi/sau superstiţia în opinia unor mari gânditori

Superstiţia a fost întotdeauna credinţa celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiţii, aşa cum şi religiile celorlalţi au fost definite ca fiind superstiţii. Acesta este sensul general al termenului „superstiţie” dacă este evaluat istoric. Dacă acceptăm o astfel de definiţie, toate religiile sunt superstiţii, deoarece există altcineva care se opune unei religiei.

Wikipedia redă opinia unor mari gânditori antici cu privire la superstiţie şi religie:

Cicero, definea superstiţia ca fiind „o vană teamă de zei” . Tot el spunea că „cunoaşterea întregii naturi ne scapă de superstiţie, ne eliberează de spaima de moarte.

Lucreţiu spunea despre religie: „Ignoranţa şi frica, iată fundamentele oricărei religii.

Şi Tacit, în scrierile sale, defineşte adesea ca superstiţii toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care şi creştinismul.

Creştinii au preluat şi ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanţiu spune: „Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiţia fiind aceea a unui fals dumnezeu”.

Clement din Alexandria şi Origen  definesc religia evreilor şi ereziile creştine ca fiind şi ele superstiţii. Pentru Augustin chiar şi caracterele mistice fac parte din superstiţie .

Pentru Toma d’Aquino, arată că, superstiţia este excesul de religie, superstiţiosul aducând un cult divin celui care cărui nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie. Tot sfântul Toma ne spune că există şi un ghicit acceptabil pentru creştinism, care se diferenţiază de gihicitul superstiţios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni şi că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, „demnă de elogii„, astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea „se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcţie de dispoziţia aştrilor„.  Această viziune relaxată a lui Toma d’Aquino despre superstiţie va antrena în perioada Renaşterii o acceptare a multor feluri de superstiţii, printre care şi idolatria.

Adepţii Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiţie. Calvin este cât se poate de clar, declarând cultul Feciarei Maria şi a sfinţilor ca fiind o superstiţie (Instituţia religiei creştine). Pentru protestanţi, superstiţie este orice rit care nu este cerut şi aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.

Francis Bacon, asociază superstiţia cu teologia, atunci când defineşte cele 3 surse de eroare şi falsă filozofie. Pentru Spinoza „toate religiile sunt superstiţii care învaţă oamenii să dispreţuiască natura şi raţiuneaâ.

Pentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferenţa între superstiţie şi religie este de ordin sociologic şi politic; el explică că „teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveştilor acceptate public se numeşte religie, pe când aceeaşi teamă dacă se datoreşte unor poveşti despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numeşte superstiţie.

Constantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucreţiu: „Frica şi speranţa fac principiul oricărei idei religioase.”

Pentru Kant declaraţia de credinţă, ritul, ascentismul şi rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstiţioasă. Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenţa morală este nebunie religioasă.

Pentru Bergson, superstiţa este religia socializată şi instituită.

Conform opiniilor de mai sus superstiţia, dar şi religia, sunt interpretate şi definite diferit pentru că oamenii au fost diferiţi, au trăit în timpuri şi medii religioase diferite şi pentru că oficiile lor erau diferite. Toţi dintre ei prezintă semnificaţia cuvântului din puncte de vedere diferite, de aceea ajung la concluzii diferite. Situaţia interesantă este că adeptul unei religii sau a unui cult religios susţine până la sânge că celelalte religii sau culte religioase sunt superstiţii. Cu alte cuvinte, n-are rost să-ţi schimbi religia sau credinţa, pentru că tot superstiţie este, deoarece e „judecată” de alţii.  De aici apare apare controversatul statut religios drept/nedrept, bun/rău  al fiecărui om.