C.S. Lewis – redobândirea sentimentului de păcat

C. S. Lewis, în Problema Durerii, accentuează o realitate teologică uitată uneori, dar de o importantă crucială – ticăloşia omului. El arată că există riscul de a ne axa atât de mult pe “vestea cea bună”, încât uităm să observăm adevărata problemă a omului, păcatul.

“Creştinismul trebuie să propage diagnosticul – care în sine este o veste foarte proastă – înainte de a dobândi ascultare în privinţa vindecării…”

“Redobândirea vechiului sentiment al păcatului este esenţială pentru creştinism. Hristos acceptă ca pe un lucru de la sine înţeles că oamenii sunt răi. Câtă vreme nu vom simţi pe deplin adevărul acestei supoziţii a Lui, nu vom face parte dintre cei cărora El le-a cuvântat, chiar dacă facem parte din lumea pe care a venit să o mântuiască. Ne lipseşte cea dintâi condiţie pentru a înţelege despre ce ne vorbeşte. Iar când oamenii încearcă să fie creştini fără această conştiinţă prealabilă a păcatului, rezultatul este aproape inevitabil un soi de resentiment împotriva lui Dumnezeu ca unul ce este întotdeauna în chip inexplicabil mânios.”

Numărul căsătoriilor şi a naşterilor în România, din ce în ce mai alarmant

Un articol din ziarul Adevărul redă situaţia tristă demografică în care ne aflăm. Şi rata căsătoriilor au scăzut substanţial. “Anul trecut, au fost înregistrate doar 105.000 căsătorii, în timp ce, în 2007, 189.200 de cupluri au spus “Da” în faţa ofiţerului de stare civilă. Practic, între 2007 şi 2011 s-a înregistrat o scădere de 45%.” Oare care este motivul? S-au săturat oamenii să meargă pe la primărie, mai ales că mulţi dintre ei sunt siguri că peste o perioadă vor veni din nou pentru divorţ? Le place mai mult concubinajul sau celibatul, de renunţă la căsătorie? … Greu de răspuns.

Mai mult decât atât, numărul nou-născuţilor este foarte scăzut faţă de  anii anteriori. “Pentru prima oară în istoria ţării, s-au înregistrat sub 200.000 de nou-născuţi vii. Un termen de comparaţie contrastant poate fi anul 1990, atunci când s-au născut 314.000 copii. Potrivit estimărilor menţionate anterior, în 2011 s-au născut 195.000 de copii.” (http://www.adevarul.ro/actualitate/social/)

În ciuda celor descrise mai sus, denominaţiunea creştină cu rata cea mai ridicată a natalităţii este penticostalismul. Statistica de mai jos redă această realitate mult mai concret:

Alţi sociologi susţin că dacă se menţine acelaşi trend descendent al ratei natalităţii în Romania, în viitor vom avea parte (estimativ) de următorul raport:

Cine vor fi salvatorii sau păstrătorii echilibrului demografic? Dumnezeu ştie, dar şi noi ar trebui.

„FACEREA DE BINE ŞI UN NUME RĂU NU SE IMPACĂ NICIODATĂ”

M-am tot întrebat de ce unele grupuri de oameni sau unele etnii nu sunt apreciaţi nici când fac binele?

Probabil pentru că imaginea lor negativă nu se poate schimba printr-o singură faptă bună, sau probabil pentru că…

Facerea de bine şi un nume rău nu prea se împacă.

Un om se plimba în parcul central din New York. La un moment dat vede că o fetiţă este atacată de un câine pitbull. Aleargă spre aceasta, intervine, şi în cele din urmă reuşeşte să ucidă câinele şi să salveze fetiţa.

Un poliţist care a asistat la această scenă îi spune: „Tu eşti un mare erou; mâine în toate ziarele vei putea citi: „Un curajos newyorkez a salvat viaţa unei fetiţe”.

Omul spune: „Dar eu nu sunt din New York”.

„Oh, atunci se va spune în ziarele de dimineaţă: „Un american curajos a salvat viaţa unei fetiţe” răspunse poliţistul.

„Dar nu sunt nici american”, spune omul.

„Atunci ce eşti?” întreabă poliţistul.

„Eu sunt  saudit” răspunde cu sinceritate omul.

În următoarea zi ziarele vorbesc: „Un extremist islamic a ucis un câine american inocent.”

Despre rugăciune

Tertullian sees in prayer the daily sacrifice of the Christian, the bulwark of faith, the weapon against all the enemies of the soul. The believer should not go to his bath nor take his food without prayer; for the nourishing and refreshing of the spirit must precede that of the body, and the heavenly must go before the earthly. “Prayer,” says he, “blots out sins, repels temptations, quenches persecutions, comforts, the desponding, blesses the high-minded, guides the wanderers, calms the billows, feeds the poor, directs the rich, raises the fallen, holds up the falling, preserves them that stand.”

Clement of Alexandria conceives the life of a genuine Christian as an unbroken prayer. “In every place he will pray, though not openly, in the sight of the multitude. Even on his walks, in his intercourse with others, in silence, in reading, and in labor, he prays in every way. And though he commune with God only in the chamber of his soul, and call upon the Father only with a quiet sigh, the Father is near him.”

(Philip Schaff, History of the Christian Church, Vol II)

 

Declaraţiile lui Menocchio despre Biserică

Oare ce i-a făcut pe unii să aprecieze valoarea Bisericii într-un mod atât de defăimător? Rebeliunea sau realitatea crudă pe care au trăit-o? Era Biserica cel mai profitabil business, sau locul unde Dumnezeu vorbea mulţimii?

Dacă în Evul Mediu, în Apus, omul de rând frecventa Biserica pentru că i se impunea acest lucru, altfel era eretic, de ce omul contemporan “creştin” nu o mai frecventează, pentru că nu i se mai impune, sau pentru că nu are ce găsi la ea?

Este interesant să privim Biserica şi din perspectiva omului de rând care i-a văzut “faţa” altfel.

Menocchio, un “eretic” din sec. XVI, ars pe rug de către judecătorii ecleziastici, declară despre Biserică următoarele:

„Prelaţii ne ţin sub ei, ca să ne ţină cuminţi, iar ei să se bucure de toate.”

 „Si pare-mi-se că în astă lege a noastră, Papa, cardinalii şi episcopii sunt atât de mari şi de bogaţi, că tot ce este al Bisericii şi al preoţilor şi ei îl prăpădesc pe sărac, care dacă are două bucăţi de pământ în arendă, astea-s ale Bisericii, ale cutărui episcop, ale cutărui cardinal.”

 „Puterea lui Dumnezeu l-a dat tuturor pe Sfântul Duh, creştinilor, ereticilor, turcilor, iudeilor, şi pe toţi îi îndrăgeşte, şi toţi sunt mântuiţi într-un singur fel. Si voi, preoţi şi călugări, şi voi vreţi să ştiţi mai mult despre Dumnezeu, şi sunteţi ca Diavolu’, şi vreţi să vă faceţi dumnezei pe pământ, şi să ştiţi tot atât ca şi Dumnezeu, urmându-l în asta pe Diavol; că cine crede că ştie mai mult, cu atât mai puţin ştie…Crez că legea şi poruncile Bisericii sunt toate o marfă şi că ei din asta trăiesc…Crez că de cum ne-am născut, suntem botezaţi, deoarece Dumnezeu, care a binecuvântat orice lucru, ne botează, şi botezul cestălalt este o minciună, iar preoţii au început să mănânce sufletele înainte ca ele să se nască, şi să le mănânce în continuare până după moarte… Crez că duhul lui Dumnezeu se află în noi toţi… şi crez că oricine a învăţat ar putea fi preot, fără să fie hirotonisit, căci toate sunt o marfă… Să mergi să te spovedeşti la preoţi şi călugări e ca şi cum te-ai duce să te spovedeşti la un copac” (citat din http://www.historia.ro).

Continuarea mântuirii – responsabilitatea noastră

Filipeni 2:13 …, duceţi până la capăt mîntuirea voastră…

Când vorbim despre mântuire, atenţia noastră se îndreaptă mai mult spre ceea ce a făcut Iisus pentru ca omul să fie salvat şi mai puţin spre ceea ce el trebuie să facă pentru a obţine cu siguranţă această salvare. Este evident faptul că mântuirea este un proces bilateral. Mântuirea este propusă omului de către Dumnezeu, iar aceasta este valabilă pentru om în măsura în care el acceptă ajutorul sau harul venit de la Dumnezeu.  Cert este că nu trebuie să neglijăm responsabilitatea noastră în procesul mîntuirii. Mulţi se aşează în fotoliul mântuirii, spunând că „El ne-a mântuit”, şi-şi anihilează răspunderea de a-şi continua mântuirea. În Filipeni 2:13, spre deosebire de alte pasaje biblice în care se accentuează participarea divină în procesul soteriologic, Sfântul Pavel accentuează responsabilitatea individuală a omului de a-şi continua lucrarea mântuirii. În Filipeni 1:6 se accentuează interveţia divină în finalizarea mântuirii: Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi pînă în ziua lui Isus Hristos. Altfel spus, Hristos, care a iniţiat procesul mântuirii, îl va finaliza (gr. epitelesei), dar în 2:13 se accentuează foarte prompt şi participarea credinciosului la finalizarea mântuirii.

Cerinţa ca un om, care este atins şi muşcat de păcat, să-şi ducă mântuirea până la capăt s-ar putea să pară ciudată în opinia unora, care gândesc: Cum poate un om înconjurat de păcat să-şi continue (ducă) mântuirea pănă la capăt? Imposibilitatea de a îndeplini un astfel de imperativ dispare odată cu citirea v. 13 din capitolul 2: Dumnezeu este Acela care lucrează în voi. De fapt această idee o continuă pe cea din 1:6 şi o explică. Dumnezeu finalizează procesul soteriologic în noi, iar aici prepoziţia grecească en poate avea valoare instrumentală, ceea ce înseamnă că Dumnezeu lucrează cu noi şi prin noi. Lucrarea (gr. energeia) lui Dumnezeu în noi este aceea de a ne da facultatea sau capacitatea (energia) să aducem la fiinţă un lucru care în noi poate exista doar la nivel volitiv. Aşadar lucrarea soteriologică a lui Dumnezeu asupra noastră nu este doar în ceea ce a făcut El separat de noi, şi aici putem înţelege atât faptul istoric, cât şi cel al regenerarii personale, ci şi în ceea ce face El în noi sau prin noi pe parcursul vieţii noastre crestine.

Se spune deseori, şi pe bună dreptate, că noi avem voinţă să facem un lucru (bun), şi nici puterea să-l realizăm (cf. Rom. 7), dar în v. 13 se arată limpede că Dumnezeu ne oferă atât voinţa, cât şi îndeplinirea. Un lucru s-ar putea să nu existe, nu doar din imposibilitatea de a-l practica, ci şi din imposibilitatea de a-l voi. O traducere literală a versetului 13 poate suna în felul următor: „Căci Dumnezeu este Cel care lucrează în voi, atât să voiţi, cât  să şi faceţi, după buna Sa plăcere”. Versiunea NIV, de asemenea exprimă foarte bine originalul grecesc: „God who works in you to will and to act according to his good purpose”. Ideea enunţată de Pavel în această secţiune  este că voinţa sau plăcerea lui Dumnezeu este de neatins de către om, care şi-a schimbat orientarea vieţii spre păcat, iar iniţiativa lui Dumnezeu a fost ca să se apropie de om existând şi lucrând în el. Lucrarea lui Dumnezeu în om în procesul mântuirii este atât la nivelul voinţei (lucrează în voi să vreţi), cât şi la nivelul pragmatic (dar şi să faceţi). Aşadar, versetul acesta nu exprimă ideea conform căreia noi avem voinţa să facem binele, dar nu avem putinţa, ci mai degrabă aici  credinciosul este văzut in imposibilitatea de a voi  idealul voinţei divine.

De ce?

Viaţa enigmatică si ciudată ne obligă în multe situaţii să ne punem întrebarea “de ce”?, dar de cele mai multe ori răspunsul la această întrebare rămâne la fel de enigmatic ca problema însăşi.

 

De ce viaţa noastră-i scurtă

Şi amară cât trăim,

Şi în modul cel mai groaznic

Ne dăm duhul când murim?

Nu ne-ntreabă cineva

Unde, când şi ce vom fi,

Apărem ca o nălucă

Şi plecăm în veşnicii.

 

De ce un copil se naşte

Într-o casă de-mpăraţi,

Iar un altul e născut

Într-un loc plin de stresaţi?

Cu ce este cel dintâi

Mai bun ca să aibă parte,

De onoare şi de faimă

De o viaţă ca la carte?

 

De ce viaţa unui prost

Este de optzeci de ani,

Iar un altul înzestrat

Moare la treizeci de ani?

Unii de mai multă vreme

Simt că nu mai pot trăi,

Tocmai ăştia mai au viaţă

Cu greu timpul le-o veni

 

De ce unul e zdrobit

De o boală ucigătoare,

Iar un altul e scutit

Nevoie de medic n-are?

Cel în chinuri nu mai poate

Suferinţa îl doboară,

Când se uită la ceilalţi

Vede ce uşor ei zboară.

John Maxwell, victima unei ispite haioase

Marele scriitor şi maestru al leadership-ului creştin, John Maxwell, a avut parte în timpul unui discurs de o serie de “încercări” amuzante. Totul a pornit de la intenţia materialelor ajutătoare de a “cădea” din faţa lui.

8 motive din cauza cărora unele biserici nu se dezvoltă niciodată

Perry Noble, un pastor din Sudul Carolinei, arată, într-un mod impresionant, că unele biserici nu au vreo şansă să progreseze din anumite motive:

1. Viziunea (bisericii) nu este clară

Dacă oamenii nu ştiu în ce direcţie să meargă, atunci vor avea tendinţa să meargă oriunde sau spre nicăieri

2. Încercarea de a fi plăcut oricui

Nu există pe întreaga planetă vreo biserică ce va îi face pe toţi membri bisericii fericiţi timp de o săptămână.

3. Conducere lipsită de pasiune

Când un lider (slujitor) face ceea ce face pentru un salariu, şi nu motivat de pasiunea sa pentru Hristos, totul s-a terminat

4. Energie în manufacturi

Dacă un program este mort în biserică, atunci are nevoie de înmormântare, iar oamenii trebuie să meargă înainte. Investirea timpului, a energiei şi a banilor în ceva ce este mort este zadarnică.

5. Lipsa rugăciunii

Rugăciunea trebuie să fie desperarea noastră continuă pentru a vedea lucrările măreţe ale lui Dumnezeu.

6. Reticenţa de a ne asuma riscuri

Nicăieri în Biblie, Dumnezeu nu l-a chemat pe cineva să facă ceva fără ca recipientul mesajului divin să-şi asume anumite riscuri.

7. Neascultarea de Scriptură

Suntem chemaţi să aducem oamenii la Dumnezeu prin Cuvânt

8. Atitudini egoiste

Matei 20:28 arată că, asemenea lui Hristos, noi trebuie să slujim altora …

Ce daruri oferim în luna cadourilor?

Luna decembrie în care am intrat, poartă denumirea de „luna cadourilor”, deoarece, în această perioadă, oamenii doresc să-i înveselească pe cei dragi cu numeroase daruri. În lumea laică Moş Nicolae dă startul la cadouri în această lună.

Psihologul Ştefania Niţă arăta că momentele de sărbătoare, dincolo de ceea ce reprezintă ele din punct de vedere al religiei şi tradiţiei, activează multe dintre mecanismele psihologice. Este perioada în care putem invăţa să comunicăm, fiind atenţi la simplele gesturi pe care le facem.

Nu trebuie să uităm că există şi alte tipuri de daruri în afară de cele materializate… Există daruri morale, daruri spirituale, sufletesti, care uneori se dovedesc a fi mai de preţ decât primul tip.

Ce îi oferim lui Dumnezeu în această perioadă?

În această lună din an avem posibilitatea să ne amintim într-un mod profund de darul pe care l-a făcut Dumnezeu omenirii. Cel mai mare cadou al lui Dumnezeu dat omului nu a constat în trimiterea unor obiecte valoroase, ci în trimiterea Persoanei valoroase de care aveam cea mai mare nevoie, şi acesta este Isus, Mântuitorul (Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu – Ef. 2:8). Unul dintre cuvintele greceşti folosite în Biblie pentru „dar” este „doron” şi are sensul de „cadou care arată onoarea şi respectul” pentru cineva (cf. Mat. 2:11). Când magii au venit la Isus, cadourile pe care le-au oferit au fost precedate de două lucruri esenţiale pentru noi: 1. timp şi sacrificiu de sine pentru a-L întâlni pe Isus, şi 2. prosternare şi închinare date lui Isus. Cadoul cel mai mare nu constă în a-I dărui lucrurile noastre lui Dumnezeu, pentru că oricum sunt ale Lui, ci în a ne dărui pe noi înşine prin timp, dedicare, cresincioşie, etc.

Ce le oferim celor dragi în această perioadă?

Cel mai mare cadou pe care îl putem oferi celor dragi, pe lângă darurile pe care le dăruim de obicei, este să le oferim timpul, energia şi calităţile noastre pentru a-i ajuta. Având în vedere că astăzi oamenii petrec din ce în ce mai puţin timp în familie, ar trebui ca în această lună a cadourilor să împărtăşim mai mult timp cu membrii familiei noastre, pentru că lipsa „părtăşiei familiale” a adus atâtea fisuri în relaţiile dintre membrii familiei.  Un studiu recent arată că diminuarea părtăşiei familiale se datorează în mare parte timpului folosit pe internet, la televizor sau la telefon. Ambianţa frumoasă în casă o avem atunci când decidem să ne oferim pe noi ca dar familiei şi să-i ajutăm ce peilalţi să aleagă binele, urmând exemplul lui Iosua: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15).

Petrecerea mai mult timp în familie şi comunicarea cu membrii familiei face ca anturajul în casă să strălucească, iubirea să fie manifestată vizibil mai mult şi să dispară „tensiunile” dintre părinţi şi copii sau dintre soţ şi soţie. Acesta este adevăratul cadou care înveseleşte inima celorlalţi şi care face ca atmosfera în familie să arate ca o eternă sărbătoare.