Nu e păcat, nu-ţi poate face decât bine

Majoritatea articolelor laice pe care le citeşti pe internet şi majoritatea cărţilor laice sunt produsul minţii umane, minţi care aproape de fiecare dată sunt in afara sau contra Bibliei. Aşa cum spune profetul Isaia: gândurile omului sunt total distincte şi contrare gândurilor lui Dumnezeu, de aceea omul trebuie să se intoarcă, dar se pare că această întoarcere este o iluzie pentru că aproape nimeni nu vrea să renunţe la sine şi la gândurile sale.

Ideea exprimată in mod general mai sus este adusă in mod concret în lumină printr-un articol pe care l-am citit recent. Ideea acestui articol era despre practica masturbării, care a devenit, în concepţia unor psihologi de seamă, o necesitate de a intra in contact cu propriul corp. Astăzi practica masturbării în opinia unor specialişti a devenit metodă de vindecare şi relaxare.

Masturbarea în opinia slujitorului ortodox român, este o practică condamnabilă, păcătoasă şi care se ridică împotriva scopului sexualităţii. Biblia în mod concret şi direct nu are versete care să condamne această practică, dat totuşi e plină de versete care anunţă indirect, in mod deductiv josnicia şi nimicnicia acestei practici a masturbării.

Ceea ce deranjează inima slujitorului creştin de astăzi este că psihologii şi medicii propun metode negative de vindecare, metode care sunt impotriva unui cuget curat. Omul a ajuns să ofere soluţii pentru problemele oamenilor, iar aceste soluţii sunt impotriva celor gândite de mintea suverană a lui Dumnezeu.

Cum să stai nepăsător la afirmaţii ale unor psihologi care propun lumii să se relaxeze şi să se vindece, adică să trăiască o viaţă “normală” prin practici păcătoase. Mihaela Sindie, psiholog, psihoterapeut si trainer in psihologia si explorarea viselor, doctorand la Sigmund Freud University, Viena, transformă practica masturbării din păcat într-o metodă terapeutică. Într-un articol, după ce accentuează ideea că  masturbarea este strans legata de functionarea normală a glandelor si organelor sexuale, conclude cu câteva sugestii date publicului care sunt strigătoare la cer, şi anume:

“Folositi-va de fantezie, de poze, filme. In unele cupluri, partenerii se masturbeaza reciproc de fata cu celalalt, la telefon cand sunt la distant unul de celalalt, in terapia de cuplu si disfunctii sexuale cand sexul este prescris (pus in pauza) si este incurajată, chiar recomandatata, masturbarea. Deci dragi domni si drage doamne, aveti liber sa va atingeti singuri. Nu va poate face decat bine. Veti putea astfel in timp  sa va abandonati simturilor si sa va lasati atinsi/atinse si de Eros, nu doar de necessitate.”

Orice creştin trebuie să-şi selecteze bine mentorii care-i conduc viaţa, iar acest lucru e foarte greu de îndeplinit pentru că mulţi au mentori care merg pe aceeaşi linie cu Biblia, dar şi mentori care o sfidează.

E. M. Bounds – despre rugăciune

Citind cartea “Puterea prin rugăciune” de E. M. Bounds, rămân convins de nevoia de rugăciune intensă, stăruitoare şi plină de foc, care trebuie să existe în viaţa mea în mod continuu.

Autorul îşi prezintă nemulţumirea faţă de slujirea prin predicare fără rugăcune, arată în mod convingător importanţa rugăciunii şi calitatea indispensabilă a ei şi motivează cititorul la rugăciunea autentică, neglijată de cei mai mulţi, prin exemple de adevăraţi oameni ai rugăciunii din istoria bisericii.

În continuare voi reda câteva citate interesante din carte:

“Rugăciunea către Dumnezeu este cel mai NOBIL exerciţiu, cel mai înălţător efort al omului, cel mai real lucru”

“Ne dedicăm exclusiv studiului, devenim renumiti pentru gândirea şi predicile noastre, dar oamenii şi Dumnezeu unde îşi mai au locul?”

“Marii maeştrii şi învăţători ai doctrinei creştine au găsit mereu în rugăciune cea mai mare sursă de iluminare”

“A fi mult timp SINGUR cu Dumnezeu este secretul cunoasterii Lui şi al faptului de a căpăta trecere înaintea Sa”

“Ia aminte că vremea este scurtă şi că afacerilor şi tovărăşiei altor oameni nu trebuie să le îngădui SĂ TE JEFUIASCĂ DE PTINE DE DUMNEZEU”

“Stăruinţa este esenţa orcărei rugăciuni cu succes”

“Asemănarea cu Hristos are loc prin energia rugăciunii”

“Ungerea dă cuvintelor predicatorului ascuţime, putere şi ea dă naştere la frământare şi trezire în multe adunări moarte”

“Ungerea este acel ceva indefinibil din predicare care face reală predica”

“………………..”

În general, cartea este plină de fraze inţelepte despre rugăciune, propoziţii care fac evidentă realitatea conform căreia rugăciunea este canalul sau mediul prin care vine puterea, energie căutată de toţi, dar găsită doar de cei care se roagă.

Credinţa este necesară mai ales când viaţa e în pericol

Credinţa care susţine viaţa şi o face ciudată câteodată, s-a găsit în viaţa unora, precum cei trei prieteni ai lui Daniel din Dan. 3. Capitolul e plin de învăţături, dar despre credinţă se pot face următoarele observaţii:

** Credinţa este calificată deseori ca o încăpăţânare. Ceea ce un imperiu intreg face, fără un gram de împotrivire, este ignorat de câţiva evrei pentru a evita insulta care i-o poate aduce lui Yahweh. Este adevărat că susţinerea monoteismului până la sânge este o dovadă vie a credinţei. În cazul celor trei, credinţa a fost  fundamentul sub pretextul căruia decretul împăratului Nebucadneţar a fost ignorat. Când cei trei au refuzat să-şi plece faţa la pământ înaintea statuii imense, acest gest a fost calificat de către cei din jur, şi mai târziu de către împărat ca fiind încăpăţânare şi impertinenţă. Credinţa te face încăpăţânat să-ţi ţii valorile spirituale până la capăt.

** Credinţa este temelia pe care stau neclintite poruncile lui Dumnezeu oricând, chiar cu riscul vieţii. A avea credinţă în vreme de criză, în concepţia celor trei din Daniel 3,  este mult mai important decât a-ţi păstra viaţa. Poţi numi tragedie când îţi pierzi credinţa, nu viaţa. Viaţa adevărată nu se poate pierde pentru că e susţinută de Dumnezeul Atotputernic. Credinţa este cea care te ajută să renunţi la viaţă, ca să nu pierzi valoarea de a fi copil al lui Dumnezeu.

** Credinţa dovedeşte atotputernicia lui Dumnezeu. (Daniel 3:17): Iatã, Dumnezeul nostru, cãruia îi slujim, poate sã ne scoatã din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mîna ta, împãrate. Această afirmaţie a celor trei este un răspuns promp la întrebarea plină de blasfemie a lui Nebucadneţar, şi anume: şi care este dumnezeul acela, care vã va scoate din mîna mea? (Dan. 3:15). Miracolul din viaţa celor trei a stârnit curiozitatea întregului imnperiu, dovedind puterea nelimitată a lui Yahweh, singurul Dumnezeu autentic, cel al evreilor. Competiţia dintre statutul divin al lui Nebucadneţar şi orice alt dumnezeu intră în pericol. Credinţa unor oameni dovedeşte că puterea lui Yahweh este cu mult superioară orcărei puteri omeneşti.

Daniel 3:17 Iatã, Dumnezeul nostru, cãruia îi slujim, poate sã ne scoatã din cuptorul aprins, ºi ne va scoate din mîna ta, împãrate.

Rugăciunea de mijlocire

Ruăgciunea de mijlocire este asemănătoare cu cea de cerere, numai că mijlocirea merge mult mai departe. Verbul “a mijloci” are conotaţia de a intermedia, interveni, media, interveni pe lângă cineva pentru altcineva. În 1 Timotei 2:1, Pavel aduce în discuţie patru tipuri de rugăciune:

1Timotei 2:1: Vă îndemn inainte de toate să faceţi :

- cereri – cerere, solicitare, rugăminte stăruitoare

- rugăciuni – rugăciune, cerere adresată către D-zeu,

- mijlociri - cerere de mijlocire, rugăciune de mijlocire, rugăciune în numele altora.

- mulţumiri- calitatea de a fi recunoscător, de a avea o atitudine corespunzătoare, expresie a recunoştinţei

Prima dată trebuie evidenţiat că unul dintre cele patru tipuri de rugăciune este numit ” rugăciuni”. În aceste rugăciuni apar în mod natural cererile sau mulţumirile, deoarece acestea sunt părţi ale unei rugăciuni generale. Ne vom îndrepta atenţia puţin spre conceptul şi ideea de mijlocire.

Modelul de mijlocire al lui Iisus şi al Duhului Sfânt

Sbstantivul grecesc enteuxis înseamnă la origine întâlnire cu cineva, conversaţie; apoi mai are şi sensul de petiţie, mijlocire pentru cineva, etc. Ideea de mijlocitor apare în versetul 5, unde Iisus e prezentat ca unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Aici sensul termenului Mijlocitor este: persoană care intervine între între două părţi pentru a restaura pacea sau prietenia, sau pentru a ratifica un legământ; mediator (Thayers Greek Lexicon). Persoana care mijloceşte pentru o parte trebuie să aibă acces şi la partea de la care cere ajutor. Iisus Hristos, venind din cer, are acces la cer şi venind pe pământ, are acces pe pământ. Ideea mijlocirii este ilustrată în modul cel mai fidel în activitatea lui Iisus de Mediator al oamenilor. Armonia dintre cer a fost realizată de Hristos prin medierea în favoarea oamenilor la Dumnezeu.

După înălţare Iisus e prezentat ca Mare Preot care în mod permanent mediază pentru cei salvaţi (Evrei 7:25 De aceea şi poate sã mîntuiascã în chip desãvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentrucã trãieşte pururea ca sã mijloceascã pentru ei.) Medierea Lui Iisus este făcută, conform versetului citat mai sus pentru susţinerea celor mântuiţi, astfel ei au certitudinea mântuirii. Aceeaşi idee este subliniată şi în Romani 8:34.

Sfântul Duh, de asemenea, mijloceşte pentru pentru cei credincioşi (Romani 8:26-27). Ajutorul Duhului vine când slăbiciunea ne învăluie. Când cineva este incapabil să aducă cererile sale înaintea lui Dumnezeu după voia Sa, Duhul intervine, mediând cu oftări sau suspine care nu pot fi exprimate. De ce? Răspunsul e în v. 27 din Romani 8: pentru că El (Duhul Sfânt) mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. Sfinţii în Hristos îşi încep rugăciunea, dar calitatea ei de a fi după voia lui Dumnezeu este dată doar de prezenţa şi medierea Duhului.

Întrebarea dificilă: dacă mijlocesc pentru cauza asta, sigur o rezolvă Dumnezeu?, pare să primească un răspuns biblic. Mijlocirea are loc de obicei în situaţiile critice, şi mulţi cad în capcana de a nu mai cere opinia Duhului despre voia lui Dumnezeu cu privire la o cauză anume, îşi pierd vocea strigând la Dumnezeu, şi dacă voia lui Dumnezeu este alta decât cele cerute, Dumnezeu este negat. Sunt, de asemenea persoane care insistă repetat la Dumnezeu şi aşteaptă să vadă voia lui Dumnezeu după modul cum a acţionat: “Dacă mă ascultă înseamnă că a fost voia lui Dumnezeu, dacă nu, n-a fost voia Lui”.

Din versetul 26 vedem că rugăciunile sunt făcute după voia lui Dumnezeu când sunt dirijate de Duhul Sfânt. Duhul mediază cu suspine inexplicabile pentru a ne ruga corect, adică după voia lui Dumnezeu.

Modul cum mijloceşte Duhul Sfânt râmâne un model pentru toţi credincioşii. Acesta este după voia lui Dumnezeu.

pentrucã El mijloceºte pentru sfin i dupã voia lui Dumnezeu.

Diferenţa dintre rugăciune şi magie

Dacă ne gândim profund la utilitatea rugăciunii, aceasta este actul de a-I spune lui Dumnezeu să facă ceva benefic pentru noi. General vorbind, în toate religiile şi credinţele, prin rugăciune se întelege o cerere adresată divinităţii. Gândindu-ne la magie, totalitate de formule prin care sunt invocate anumite forţe supranaturale, ea are în comun cu rugăciunea adresarea, nu formele de adresare, şi invocarea forţei divine pentru un beneficiu. Si în magie are loc rugăciunea, adică ideea de cerere. Cum trebuie privită rugăciunea creştină de mijlocire, având în vedere că mijlocirea este acea insistenţă prin care încerci să-L determini pe Dumnezeu să-ţi răspundă cum vrei, indiferent cât de justificată din punct de vedere al benefiiciilor spirituale este cererea. Un răspuns dat la iuţeală este că doar mijlocirile care sunt după voinţa lui Dumnezeu sunt ascultate şi împlinite, iar celelalte sunt…

Întrebarea care frământă creierul meu este: care ar fi diferenţa clară dintre magie şi rugăciunea creştină de mijlocire? Cineva răspunde într-un mod competent în felul următor:

“Nu trebuie uitat că magicianul se vrea un tehnician. El crede că prin formulele şi incantaţiile lui poate acţiona asupra lumii spiritelor şi le poate îmblânzi şi influenţa pe acestea in urmă. Magicianul este deci omul care crede că-l domină pe Dumnezeu, înlănţuindu-l. Din această cauză toate religiile au considerat magia ca fiind un sacrilegiu, în condiţiile în care credinţa religioasă este înainte de toate un act de încredere în Dumnezeu. Departe de a supune forţele divine voinţei lui, omul religios se înclină în faţa voinţei Domnului într-o atitudine de umilinţă şi adoraţie. Cu toate astea anumiţi etnologi au comparat şarmul magic cu rugăciunea: nu este până la urmă şi rugăciunea o cerere adresată divinităţii? Nu-şi propune şi ea să obţină din intervenţia dinvină un oarece avantaj? Ar fi totuşi o trădare a esenţei rugăciunii de a vedea în ea un tip de sortilegiu (vrajă, farmece, profeţii). În primul rând, în timp ce magia se sprijină pe un determinism şi se vrea eficace prin ea însăşi (ca o reţetă de farmacie), rugăciunea n-are valoare decât prin calităţile credinciosului, căci numai virtuoşior li se vor împlini rugăciunile. Mai mult, adevărata rugăciune este aceea care nu cere nimic altceva pentru sine decât curajul de a suporta voinţa Domnului: “Facă-se voia Ta!” Iată ce cere un adevărat credincios Domnului lui. Teilhard de Chardin spune: “tot ce mi se întâmplă este adorabil”. Adevărata rugăciune religioasă nu este altceva decât un act de adoraţie. Credinciosul care cere lui Dumnezeu ploaie sau timp frumos, succes la examen sau sănătate, riscă să degradeze religia în magie”.

Rugăciunea ca necesitate a dispărut

Rugăciunea este sau ar  trebui să fie o necesitate pentru orice creştin. Când vorbeşti despre termenul „necesitate” din punct de vedere filosofic, afirmi că un lucru necesar este pecetluit de divinitate şi nu poate fii altfel. Dacă rugăciunea este o necesitate, viaţa nu poate fii altfel decât o viaţă de rugăciune. Asta înseamnă că viaţa fără rugăciune nu poate exista. Dar, dacă te uiţi atent…, vezi că totuşi există. Există, dar este un alt tip de existenţă, adică este vorba de o existenţă fără Dumnezeu, mod de viaţă care va fi la nivel desăvârşit în iad.

Sunt minţi inteligente care se îndoiesc de o existenţă teribilă în iad sub pretextul că sunt despărţiţi de Dumnezeu, deoarece şi pe pământ poţi trăi despărţit de Dumnezeu şi totuşi să nu ai o existenţă teribilă. Te poţi bucura, poţi zâmbi şi poţi trăi fericit în această manieră. Un motiv fundamental pentru care rugăciunea nu mai este pentru mulţi creştini o necesitate este fericirea aparentă de moment, stare de bine care înlătură dorinţa de a te mai adresa lui Dumnezeu într-un mod serios şi regulat. Această existenţă fericită este pe punctul de a se transforma într-o inexistenţă din punct de vedere al binelui, cea dintâi fiind efemeră şi ireală.

Cine vrea să existe cu Dumnezeu trebuie să se roage. Comunicarea cu Dumneezu e necesară pentru a avea un tip existenţial de viaţă viu spiritual. Când necesitatea dispare, va dispărea şi existenţa. De exemplu, pentru ca viaţa biologică să existe, este necesar ca imima să bată. Dacă nu consideri funcţionarea pulsului inimii o necesitate, şi renunţi la ea, trebuie să renunţi şi la viaţă, adică, dacă nu există puls, nu există viaţă. Rugăciunea este acel puls care susţine viaţa spirituală, e mijlocul prin care un om cu o existenţă pământească îşi (între)ţine existenţa cerească şi spirituală.

Dacă rugăciunea este o necesitate pentru tine, cerinţa biblică „rugaţi-vă neîncetat”, nu trebuie să ţi se pară anormală, indiferent dacă interpretezi textul literal sau metaforic. Rugăciunea este, sau ar trebui să fie dacă nu este, modul de existenţă spirituală, mijlocul necesar prin care să-ţi duci o existenţă sanatoasă şi normală din punct de vedere spiritual. Dacă nu este, nu mai exişti, ai trecut la un alt mod existenţial, mod în care Dumnezeu nu mai există. Oare câţi creştini astăzi mai trăiesc prin rugăciune, pentru că o altă cale de a exista nu e? Dintre cuvintele: toţi, oricine, fiecare, nimeni, puţini, majoritatea, etc., primele care ridică mâna şi ştiu răspunsul sunt: puţini şi etc.

Religia şi/sau superstiţia în opinia unor mari gânditori

Superstiţia a fost întotdeauna credinţa celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiţii, aşa cum şi religiile celorlalţi au fost definite ca fiind superstiţii. Acesta este sensul general al termenului “superstiţie” dacă este evaluat istoric. Dacă acceptăm o astfel de definiţie, toate religiile sunt superstiţii, deoarece există altcineva care se opune unei religiei.

Wikipedia redă opinia unor mari gânditori antici cu privire la superstiţie şi religie:

Cicero, definea superstiţia ca fiind “o vană teamă de zei” . Tot el spunea că “cunoaşterea întregii naturi ne scapă de superstiţie, ne eliberează de spaima de moarte.

Lucreţiu spunea despre religie: “Ignoranţa şi frica, iată fundamentele oricărei religii.

Şi Tacit, în scrierile sale, defineşte adesea ca superstiţii toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care şi creştinismul.

Creştinii au preluat şi ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanţiu spune: “Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiţia fiind aceea a unui fals dumnezeu”.

Clement din Alexandria şi Origen  definesc religia evreilor şi ereziile creştine ca fiind şi ele superstiţii. Pentru Augustin chiar şi caracterele mistice fac parte din superstiţie .

Pentru Toma d’Aquino, arată că, superstiţia este excesul de religie, superstiţiosul aducând un cult divin celui care cărui nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie. Tot sfântul Toma ne spune că există şi un ghicit acceptabil pentru creştinism, care se diferenţiază de gihicitul superstiţios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni şi că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, “demnă de elogii“, astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea “se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcţie de dispoziţia aştrilor“.  Această viziune relaxată a lui Toma d’Aquino despre superstiţie va antrena în perioada Renaşterii o acceptare a multor feluri de superstiţii, printre care şi idolatria.

Adepţii Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiţie. Calvin este cât se poate de clar, declarând cultul Feciarei Maria şi a sfinţilor ca fiind o superstiţie (Instituţia religiei creştine). Pentru protestanţi, superstiţie este orice rit care nu este cerut şi aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.

Francis Bacon, asociază superstiţia cu teologia, atunci când defineşte cele 3 surse de eroare şi falsă filozofie. Pentru Spinoza “toate religiile sunt superstiţii care învaţă oamenii să dispreţuiască natura şi raţiuneaâ.

Pentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferenţa între superstiţie şi religie este de ordin sociologic şi politic; el explică că “teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveştilor acceptate public se numeşte religie, pe când aceeaşi teamă dacă se datoreşte unor poveşti despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numeşte superstiţie.

Constantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucreţiu: “Frica şi speranţa fac principiul oricărei idei religioase.”

Pentru Kant declaraţia de credinţă, ritul, ascentismul şi rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstiţioasă. Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenţa morală este nebunie religioasă.

Pentru Bergson, superstiţa este religia socializată şi instituită.

Conform opiniilor de mai sus superstiţia, dar şi religia, sunt interpretate şi definite diferit pentru că oamenii au fost diferiţi, au trăit în timpuri şi medii religioase diferite şi pentru că oficiile lor erau diferite. Toţi dintre ei prezintă semnificaţia cuvântului din puncte de vedere diferite, de aceea ajung la concluzii diferite. Situaţia interesantă este că adeptul unei religii sau a unui cult religios susţine până la sânge că celelalte religii sau culte religioase sunt superstiţii. Cu alte cuvinte, n-are rost să-ţi schimbi religia sau credinţa, pentru că tot superstiţie este, deoarece e “judecată” de alţii.  De aici apare apare controversatul statut religios drept/nedrept, bun/rău  al fiecărui om.

Madonna – Regina răului şi a depravării

Dacă Regele a murit a rămas Regina şi trebuie să domnească. Madonna, unul dintre cele mai controversate şi appreciate staruri, apare în mintea întregii planete ca o figură cu o influenţă enormă pentru oamenii muritori. Celebritatea ei se datorează în mare parte activităţilor controvesate şi ciudate pe care le-a avut atât în viaţa privată cât şi pe scenă. “Iubirile” Madonnei au fost cu bărbaţi fără număr precum Dan Gilroy, Stephen Bray,  Jean-Michel Basquiat, Mark Kamins, Jellybean Benitez, Sean Penn, John Kennedy Jr, actorul Warren Beatty, Tony Ward, Dennis Rodman, Carlos Leon, Andy Bird, Guy Ritchie , Jesus Luz.

Comportamentul josnic, dar adorat de lume, este atât de evident în viaţa acestui superstar încât acesta a contribuit la celebritatea ei. Ambiţiile imorale ale Madonnei au stârnit mânia multor oameni mai mult sau mai puţin religioşi, astfel încât Lech Walesa, câştigător al Premiului Nobel pentru Pace în 1983, a declarat că ea “este o provocare satanică”. Nimic însă nu a putut opri „furtuna Madonna”. Se bucură de un succes de nedescris la mulţimile hipnotizate. Religie, sexualitate, politică – toate s-au regăsit în versurile, videoclipurile şi concertele sale.

Pe lângă conţinutul sexual destul de explicit pe care Madonna îl prezintă în videoclipurile sale, dar şi pe scenă, nu întârzie să apară şi mesaje religioase, gesturi controversate care stârnesc mirare în rândul lumii, moduri pe care le adoptă pentru a fi cât mai cunoscută. Astfel, în “Like a virgin“, Madonna a făcut urmatoarea declaratie: “Dedic aceasta melodie Papei, pentru ca sunt o fiica a Domnului. Si voi sunteti fiii Domnului”. Pretenţia de a fi o fiică a Domnului cu un astfel de mod de viaţă pare a fi o ciudăţenie strigătoare la cer.În videoclipul “Like a Prayer”, Madonna are o relaţie amoroasă cu un sfânt de culoare, înainte ca acesta să fie răstignit lângă cruci în flăcări. Mesajul transmis pare blasfemiator, ciudat şi echivoc.

Religia unită cu sexualitatea continuă:

La mijlocul anilor 80, în videoclipul „La Isla Bonita”, avem doua imagini ale aceleiasi Madonna: una care îngeunchează în faţa unui altar rugându-se, strângând matănii în mâini, şi una care dansează pe stradă înconjurată de bărbaţi. Cu videoclipul piesei „Justify my Love” Madonna „sparge” un alt subiect tabu al Bisericii Catolice: liberatatea sexuală. Homosexualitatea, voyeurismul, bisexualitatea şi sado-masochismul, toate  „acompaniate” de o cruce atârnată de perete, sunt temele vizuale ale piesei. Vaticanul o acuză de blasfemie, încercând să o excomunice, dar ea, mai degrabă susţinuta decât descurajată de această ofensivă, reuşeşte să impună în lumea modei crucea ca accesoriu.

Afirmaţia blasfemiatoare: „Mie-mi plac crucile, pentru că sunt sexy. Să nu uităm că pe cruce, până la urmă, e un bărbat gol“, a Madonnei, este dulce pentru mulţi, astfel că  milioane de tineri din întreaga lume încep să-şi atârne simbolul crucii de gât, în urechi sau în buric sau să-l poarte ca imprimeu pe haine.

Influenţa “reginei” este de ordin planetar.  Milioane de oameni se holbează la viaţa ei pentru a o imita, pentru că merită “deoarece e cea mai tare femeie din lume”, e vorba mulţimii. Păcat că astfel de modele pline de rău conduc în mod neoficial lumea. Transmit o ideologie necreştină prin folosirea religiei şi a simbolurilor ei. Unind religia cu anomaliile sexuale din viaţa, scenele şi videoclipurile Madonnei, se vrea apropierea a două lucruri ce nu se pot împăca niciodat în nici un fel. Pe dracu nu-l aduci la Dumnezeu chiar dacă îl îmbraci cu haine religioase.

Evaluând persoana, viaţa şi activitatea Madonnei dintr-un punct de vedere creştin, se poate spune cu toată convingerea că astfel de staruri sunt instrumente ale Diavolului care manipulează mulţimi şi mase de oamenii, pregătindu-i pentru iad. Fondul spiritual demonic este ascuns şi prezentat în mod vizibil prin persoane cu influenţă, precum Madonna.  Astfel de persoane îţi dictează cum să te îmbraci, cum să divorţezi, cum să păcătuieşti şi totuşi să fii un fiu al Domnului. Planeta e plină de astfel de fii şi fiice ale Domnului care sunt conduşi tot timpul de celălalt domn care se vrea mai mare. Dacă nu eşti atent mass-media are grijă să te transforme, nu prin oameni de rând, ci prin super-staruri, dictându-ţi cum să te comporţi, în mod inconştient.

Din ce în ce mai puţini oameni care…

Există domenii în lume unde se vede un regres considerabil, motivul fiind lipsa de interes pentru domeniul respectiv. Sunt, de asemenea, domenii ale vieţii unde este vizibil progresul, de exemplu în ştiinţă, tehnologie, etc,.

Regresul este accentuat şi vizibil mai ales în lucrurile bune. Când e cazul să faci BINE, parcă e şi cazul să te retragi – aşa se arată a fi la modul general lumea de azi. Domeniul religiosului este unul care suferă serioase scăderi numerice; indiferent de denominaţie, delăsarea şi indiferenţa e prezentă şi are activitate. Sistemul laic trăit permanent de omul modern alungă conceptul de Dumnezeu din viaţa lui permiţându-i astfel nici să nu-I mai simtă nevoia. Citesc despre multe biserici creştine din Europa că intră în nefiinţă, clădirile sunt vândute şi oamenii, de asemenea, sunt vânduţi păcatului.

Găseşti din ce în ce mai puţni oameni care îşi păstrează integritatea şi care acceptă Biblia ca pe o normă a vieţii, pentru că tot mai mulţi îşi găsesc plăcerea în sistemul modern de trăire, sistem care L-a exclus pe Dumnezeu.  Sunt tot mai puţini slujitori autentici, scad oamenii serioşi din biserici, predicatori care să condamne direct păcatul… Este clar că dacă în ce priveşte BINELE oamenii scad, aceştia nu mor, ci pleacă în cealaltă tabără, cea a răului şi aceasta este diversă şi plină de oameni respectabili.

Cineva îşi exprima în scris nemulţumirea că tot mai puţini tineri studiază filosofia, iar altcineva i-a redat motivul: această opţiune nu-ţi asigură un viitor profitabil. Aceeaşi ideologie o aplică omul azi în domeniul religiei şi a lui Dumnezeu. Aceasta este: nu merită “să faci” pentru că n-ai nimic de pe urma acestora. Această percepţie greşită, lipsită de maturitate din punct de vedere creştin, slăbeşte omul pentru a face bine, determinându-l să facă ce este favorabil pe moment, chiar dacă este nedrept . Vorbele Bibliei sunt adevărate întotdeauna: “Psalm 14:1 Nebunul zice în inima lui: ,,Nu este Dumnezeu!“ S’au stricat oamenii, fac fapte urîte; nu este niciunul care sã facã binele”.

Dintre cei puţini care fac binele preiau cuvintele lui David:”Vino în ajutor, Doamne, cãci se duc oamenii evlavioşi, pier credincioşii dintre fiii oamenilor (Ps. 12:1)“, şi aşteaptă răspunsul.

Psalm 14:1 (Cãtre mai marele cîntãre ilor. Un psalm al lui David.) Nebunul zice în inima lui: ,,Nu este Dumnezeu!“ S’au stricat oamenii, fac fapte urîte; nu este niciunul care sã facã binele.

“

O Biserică mai apropiată omului modern

Este izbitoare diferenţa dintre atmosfera cotidiană şi laică a omului modern şi cea din biserică, atmosferă care este plictisitoare, monotonă şi nerelevantă pentru omul modern de azi. Această realitate este văzută des, în special, în Biserica Ortodoxă care a conservat de-a lungul timpului obiceiuri şi practici care, se pare, se confruntă cu valorile moderne a omului de azi.

Se vor împăca vreodată valorile Bisericii cu cele moderne?

Recent, Patriarhul Chiril a fost întrebat cu privire la problema decalajului dintre practicantii religiosi si numarul celor botezati ortodox în Rusia; patriarhul a declarat: “Conform diferitelor studii, între 60 si 80% dintre rusi sustin ca sunt ortodocsi. Cu toate acestea, nu sunt mai mult de 10 – 12 procente care duc o viata ecleziala, participând în mod regulat la Sfânta Liturghie, Împartasanie si Spovedanie. Pentru ceilalti, Ortodoxia este un fel de identitate culturala. Nu cred ca acesta este un lucru rau în sine, dar nu este suficient sa primim Ortodoxia ca pe o traditie culturala, ci trebuie sa întelegem si sa ne asumam fundamentele sale spirituale si etice. În plus, fata de motivele subiective care îl împiedica pe om sa ramâna departe de Biserica, exista, de asemenea, unele aspecte ale vietii bisericesti care au nevoie de mare atentie si, poate, chiar de transformare… Toate aceste modificari ar trebui sa arate o Biserica mai deschisa, mai aproape de omul modern”, a mai spus Patriarhul Chiril.

Se observă că un motiv evident care împiedică omul să meargă regulat şi des la Biserică este setul de valori tradiţionale la o slujbă care produc uneori repulsie omului modern. Religia sau credinţa este privită ca pe o tradiţie culturală şi nimic mai mult în cazul unora, deoarece valorile Bisericii care par învechite nu prezintă interes pentru oameni.  Credinţa creştină nu mai e un mod de a fi, ci o realitate culturală şi acest lucru se datorează în parte şi formelor vechi sau învechite din cadrul unei slujbe, care nu-l interesează pe om.

Un lucru vechi nu este neapărat învechit pentru o generaţie ulterioară. Dacă un lucru vechi este pus într-o formă noua, conformă cu specificul contemporan, acel lucru, idee, teorie, etc., va funcţiona şi nu va fi învechită. De aceea, singura şansă ca valorile Bisericii să nu pară pentru omul modern învechite şi irelevante este ca aceste valori să fie redate omului modern prin forme moderne, relevante, atractive. Este Biserica deschisă la aşa ceva?